Mix 4 Seminte 150g SanoVita
Amestecul de semințe de in, susan, floarea soarelui și dovleac asigură organismului energia și nutrienții necesari
Beneficii:
-detoxifică și întărește organismul, ajutând astfel la buna funcționare a sistemului digestiv și sangvin.
-Se pot consuma în iaurt, smoothie, cu cereale sau în panificație.
Compozitie:
-semințe de susan decorticate,
-semințe de in,
-semințe de floarea soarelui – miez,
-semințe de dovleac – miez.
Ingredientele se găsesc în raport variabil.
Produsul nu provine din culturi modificate genetic.
Declaratie nutritionale la 100 g produs (valorii medii):
Valoare energetica: 2590 kJ/ 626 kcal;
Grasimi: 52.8 g, din care acizi grasi saturati: 0 g;
Glucide: 14 g, din care zaharuri 0.7 g;
Fibre 8.9 g;
Proteine 19.2 g;
Sare: 0 g.
Plantă anuală cunoscută şi utilizată din timpuri străvechi, foarte înaltă, cu frunze cordate 3 nerve; florile galbene, grupate în calatidii mari care de-a lungul zilei îşi orientează poziţia după soare, de unde şi denumirea de floarea-soarelui.
Domesticită de către indienii din continentul american, floarea soarelui are o îndelungată şi interesantă istorie ca plantă alimentară.
În vremuri preistorice, oamenii foloseau seminţele de floarea soarelui în scopuri ornamentale şi ceremoniale, precum şi în scop alimentar. Înainte de domesticire plantele sălbatice erau răspândite pe continentele Nord- şi Central-American; în numeroase locaţii din estul Americii de Nord săpăturile arheologice au găsit seminţe de floarea soarelui; cele mai timpurii par a fi cele din nivelele arhaice ale site-ului Koster datând probabil de acum 8500 de ani. Este dificil de stabilit momentul precis al domesticirii, dar s-a vehiculat o estimare la cca. 3000 de ani. În aceşti ultimi 3000 de ani indienii au mărit dimensiunile seminţelor modificând gradat compoziţia genetică a plantei prin selecţii repetate a exemplarelor cu seminţele cele mai mari. Dovada arheologică acceptată pentru recunoaşterea formelor domesticite ale florii soarelui este creşterea în dimensiuni a achenelor; dimensiunea minimă de 7,0 milimetri pentru a stabili dacă o anume achenă provine de la o plantă domesticită a fost stabilită în 1950. Principalul areal de domesticire pare să fi fost localizat în zonele împădurite din estul Americii de Nord, cea mai fermă dovadă provevind dintr-un site din Arkansas dovedită a avea o vechime de 3000 de ani. Cu toate acestea mai sunt site-uri care au oferit potenţiale dovezi ale domesticirii florii soarelui chiar acum 6000 de ani.
Seminţele de floarea soarelui au fost şi sunt consumate proaspete, prăjite, uscate şi gătite şi utilizate ca şi sursă de ulei. Mugurii florali, în trecut, erau fierţi. Seminţele prăjite au fost folosite ca şi substituent pentru cafea. Indienii apaşi foloseau foarte mult floarea soarelui; indienii Hidatsa foloseau seminţele plantelor sălbatice pentru că uleiul produse de seminţele din florile lor mai mici era de calitate superioară. Indienii din sud-estul Americii de nord credeau că atunci când plantele de floarea soarelui sunt numeroase este un semn că vor fi recolte abundente. Cei din preerie spuneau că atunci când floarea soarelui era înaltă şi deplin înflorită, bizonii vor fi graşi şi carnea lor bună. Seminţele erau consumate de mulţi nativi din zona Californiei, Mexicului, unde erau adesea prăjite şi amestecate cu alte seminţe; în Mexic aveau şi valoare medicinală ameliorând durerile de piept; exploratorul spaniol Francisco Hernandez descrie puteri afrodisiace ale florii soarelui.
Charles H. Lange, antropolog la University of Texas, nota că „printre Cochiti, un remediu casnic pentru tăieturi şi alte răni este sucul proaspăt din tulpinile de floarea soarelui. Sucul este pus din belşug peste răni, se bandajează, şi rezultă invariabil într-o refacere rapidă, fără niciun caz de infecţie”.
Din plantele sălbatice se extrăgeau şi vopsele de culoare roşie şi neagră, utilizate pentru colorarea produselor din nuiele. Din florile marginale se extrăgea o vopsea galbenă. Indienii Hopi creşteau o varietate de floarea soarelui cu achene purpurii obţinând astfel o vopsea purpurie folosită, de asemenea, pentru colorarea materialelor din nuiele sau pentru decorarea propriilor corpuri.
La sfârşitul secolului XIX Ludwig şi Kromayer au izolat un tanin pe care l-au denumit acid heliantitanic pe care fierbându-l cu acid clorhidric mediu diluat au obţinut o substanţă glucidică fermentabilă şi un colorant violet. În 1878 E. Diek a găsit în plantă mici cantităţi de inulină, mari cantităţi de levulină şi un glucid dextrogir. Chardon a obţinut în 1873 o oleorezină interesantă, iar Buschmann a obţinut din plantele de floarea soarelui din Rusia betaină şi colină. Mai târziu în America seminţele au fost folosite uneori ca diuretice şi expectorante în afecţiuni pulmonare şi laringiene. Uleiul extras din seminţe a devenit un articol de comerţ la începutul anilor 1900.
Tulpina de floarea soarelui tratată ca şi inul produce o fibră lungă şi fină care se spune că era folosită în China pentru falsificarea mătăsii.
Helianthus annuus a fost introdusă în Europa în secolul al XVI-lea și a fost mult cultivată în Rusia, Ungaria, Bulgaria și Italia pentru o lungă perioadă de timp ca sursă pentru cantităţi mai mari de ulei. Uleiul de floarea soarelui obținut din semințe a fost menționat pentru prima dată în anul 1716. Matthiolus (1626) a utilizat floarea-soarelui ca medicament pentru răni. În Rusia s-a folosit tinctura de frunze și flori în boli ale sistemului respirator, fapt consemnat în Rapoartele anuale Merck în 1908. Aici uleiul din seminţe era denumit „ulei de post” fiind mult consumat ca substituent pentru grăsimea animală de către ţăranii ruşi care trebuiau să postească aproape trei sferturi de an, conform prevederilor Bisericii Unitariene Greceşti. Același lucru s-a întamplat mai târziu şi în Ungaria. Locuitorii din Caucaz foloseau floarea soarelui în febra malariei. Frunzele erau răspândite pe un pat acoperit cu o pătură înmuiată în lapte cald, în care era apoi înfăşurat pacientul şi ţinut o oră sau două până transpira abundent; procesul era repetat în fiecare zi până accesul de febră dispărea. Tinctura din frunze şi flori era recomandată în combinaţie cu balsamicele în tratamentul bronhiectaziei.
În medicina populară, semințele de floarea-soarelui au fost folosite ca diuretice și expectorante. În plus, semințele au fost, de asemenea, considerate bune furaje de îngrășare pentru păsările de curte, pentru a susţine producerea de ouă, pene sau piele, dând acestora din urmă un luciu frumos. În Rusia, din floarea soarelui se mai obţinea potasiu.
Se spune că în vremuri de demult exista un conducător care dorea să fie cel mai înțelept și mai bogat om din lume. El a decis să adune toate gândurile înțelepte și ideile ingenioase ale omenirii și să le țină într-un dovleac. A pus dovleacul într-un copac înalt în regatul lui și în momentul în care dovleacul a căzut și s-a spart, toată înțelepciunea omenirii s-a răspândit iar în lume. Chinezii consideră dovleacul ca un puternic talisman, care absoarbe energia negativă. Se spune că dovleacul ar avea puteri magice de protecție împotriva vrăjilor. Dovleacul este un simbol tradițional al festivalului celtic vechi, felinarul din dovleac protejează recolta și casele de spiritele rele. Dovleacul este cioplit, apoi i se pune o lumânare înăuntru și astfel devine un simbol al sărbătorii de Halloween.
Dovleacul are rădăcină ramificată ce pătrunde în sol la o adâncime chiar și de 2m, tulpina târâtoare, iar frunzele sunt mari, de un verde-închis, cu forme aproximativ triunghiulare, au lobi ascuțiți și pețiol foarte lung. Florile sunt unisexuate, de culoare galben-intens, cu petalele aplecate spre exterior și caliciul în formă de cupă. Fructele cu aspect variabil în funcție de soi (pot fi rotunde, alungite, rotunjite și cilindrice, ca o pară), au pulpa densă, galbenă-portocalie. Semințele sunt plate, de forme ovale, netede, cu coaja dură și albicioasă. Recoltarea dovleacului se face în lunile septembrie-octombrie, când fructul este foarte bine copt și planta uscată. Se așează într-un loc uscat și bine aerisit, se poate depozita astfel o lungă perioadă de timp.
Calităţile terapeutice ale seminţelor de dovleac au devenit din ce în ce mai cunoscute de-a lungul timpului, astfel că medicina naturistă recomandă folosirea acestora, printre altele, în caz de paraziţi intestinali, probleme urinare, febră şi tulburări gastrice. Bogate în vitamine (E, A, complexul B), minerale (zinc, calciu, magneziu, potasiu, fier, fosfor, cupru, mangan), în proteine, acizi graşi esenţiali şi în carbohidraţi, seminţele de dovleac sunt recomandate atât pentru beneficiile lor remineralizante şi vitaminzante, cât şi pentru acţiunea lor laxativă şi sedativă. De asemenea, aceste seminţe sunt recomandate şi pentru prevenirea formării calculilor renali.
Foarte cunoscut este uleiul de dovleac, ulei ale cărui beneficii sunt bine cunoscute de mult timp de medicina tradițională. Uleiul de seminţe de dovleac conţine de şase ori mai mult acid linoleic decât uleiul de măsline. Se poate face chiar și miere de dovleac. Tinctura de dovleac se prepară acasă, turnând într-un bostan o jumătate de litru de alcool dublu rafinat, printr-un orificiu nu mai mare decât gâtul de sticlă. Închide dovleacul etanș și lasă-l la macerat 30 de zile, timp în care să-l agiți de câteva ori pe zi. Filtrează apoi lichidul și miezul fără coajă, fă-l piure în blender și amestecă-l cu alcoolul.
Plantă erbacee anuală cu tulpină ramificată, frunze opuse, peţiolate, cu forme variate, flori roşietice-alburii situate pe un penduncul scurt la axila frunzelor; fructul este o capsulă oblongă cu seminţe mici, gălbui, ovale.
Cultivat încă din Antichitate pe subcontinentul Indian, susanul s-a răspândit apoi prin Mesopotamia şi estul Anatoliei până în China prin secolul II Î.Hr., ţară care astăzi este şi cel mai mare consumator şi unul din producătorii principali de seminţe de susan. Adesea este descrisă ca fiind cea mai veche plantă cu seminţe uleioase folosită vreodată de om. În literatură originea susanului a fost mult discutată unii autori susţinând domesticirea sa în Africa bazându-se pe afinităţile geografice, dar această ipoteză nu a fost dovedită niciodată. Seminţe de susan au fost găsite în excavările de la Harappa (Pakistan) şi au fost datate la cca. 2000 Î.Hr. Susanul a ajuns în Mesopotamia în Epoca Bronzului Timpurie, nu mult după domesticirea sa în zona Pakistanului, aici devenind apoi centrul de distribuţie a sa în zona Mediteraneană. A constituit o marfă valoroasă în comerţul dintre India şi popoarele mediteraneene, călătorind de-a lungul coastelor Mării Roşii şi prin sudul Arabiei.
Susanul are o îndelungată istorie de utilizare tradiţională ca aliment, remediu, şi ulei pentru lampă, fiind foarte popular şi denumit chiar „regele seminţelor uleioase”.
Seminţele de susan au valoare nutritivă deosebită datorită compoziţiei lor; acestea conţin în principal proteine, grăsimi, carbohidraţi, fibre, calciu, magneziu, fosfor, fier, zinc, vitamina A, tiamină, riboflavină, niacină, folat; conţin gliceride ale acizilor oleic şi linoleic, acizi graşi saturaţi, tocoferoli, lignane etc. Seminţele de susan sunt surse de proteine de înaltă calitate precum şi de ulei bogat în grăsimi polinesaturate; uleiul de susan este foarte stabil datorită antioxidanţilor sesamina şi sesamolina pe care îi conţine şi care sunt lignane fenilpropanoidice unice, conţinute de doar câteva plante. Proteinele din susan sunt bogate în aminoacidul esenţial cu conţinut de sulf metionina şi în triptofan. Importanţa nutriţională este valorificată prin paleta largă de produse alimentare şi culinare în care seminţele se regăsesc.
În industrie uleiul de susan este folosit de secole la fabricarea săpunurilor şi lubrifianţilor, ca ulei lampant şi ca ingredient în cosmetice. Uleiul de susan se foloseşte ca bază pentru medicamente şi parfumuri şi poate deveni un substituent versatil pentru uleiul de măsline.
Uleiul de susan apare în Farmacopeea Britanică în prepararea unguentelor şi pomezilor. În India a fost folosit din vremuri Vedice, în medicina tradiţională Ayurveda pentru masaj. Diverse părţi din plantă au fost folosite în sistemele de medicină populară din Africa şi Asia pentru o varietate de afecţiuni. Frunzele, de exemplu, sunt folosite pentru a trata febra, tusea şi iritaţiile oculare; seva este utilizată pentru a uşura naşterile şi în tratamentul dizenteriei. În sudul şi estul Africii frunzele sunt folosite în tratamentul muşcăturilor de şarpe şi al malariei; în India şi China, în tratamentul cancerului. Uleiul este folosit ca remediu în durerile de urechi şi tuse, şi ca emenagog. Seminţele sunt valoroase pentru efectul lor laxativ. Cenuşa din tulpinile de susan constituie o sare medicinală. Reziduul rămas din seminţele de susan după extragerea uleiului constituie un furaj bogat în proteine util pentru animale şi păsări de curte.
