DEODORANT NATURAL 50ML - Hofigal
DEODORANT NATURAL – HOFIGAL – spune NU conservantilor de sinteza si sarurilorde aluminiu.
Beneficii:
-Se adreseaza ambelor sexe si poate fi folosit pentruigiena totala a corpului (subrat, picioare, zone intime - uz extern).
-Previne si combate dezvoltarea bacteriilor (Staphylococcus aureus, Pseudomonas aeruginosa, Escherichia coli) si a fungilor (Aspergillus niger,Candida albicans) care produc miros neplacut surse pentru alte afectiuni.
-Nu influenteaza metabolismul pielii.
-Nu produce alergii sau iritatii ale pielii.
-Asigura o actiune indelungata, minimum 24 ore.
-Pielea poate sa respire deoarece nu produce infundareaporilor.
-Este ideal pentru toate tipurile de piele.
-Este eficient si pentru persoanele alergice.
Compozitie:
Pe baza de gemoderivate si uleiuri vegetale.
-Gemoderivate din mladite de rozmarin si radicele de porumb,
-uleiuri volatile din levantica, busuioc, salvie, cimbru.
Atentionari:
A se evita contactul cu ochii.
Rolul componentelor:
Rozmarinul este un arbust care creşte în toată Europa, dar s-a adaptat mai bine zonelor litoralului mediteranean. Aceasta se vede şi în numele său care provine din două cuvinte latine: ros+marinus care înseamnă roua mării. Practica arderii de crenguţe de rozmarin pentru purificarea aerului în spitalele din Franţa s-a menţinut până în secolul XX.
Frunzele conţin ulei esenţial (1-2%) în care componenţii principali sunt camfenul, borneolul camforul, acidul rosmarinic, şi mai conţine flavone, taninuri, principii amare.
Medicina românească din secolului XX constata pentru uleiul esenţial de rozmarin o puternică acţiune stimulentă, o sporire a diurezei în doze mici, şi o stimulare a reflexelor, iar în doze mari atenuarea reflexelor. Se mai observa o sporire a activităţii intestinale. În bolile de ficat medicii vremii au obţinut cu ceaiul din plantă rezultate bune în bolile de ficat, observându-se şi o oarecare stimulare a diurezei, o stimulare a circulaţiei sangvine cu ridicarea presiunii şi redresarea pulsului. În plus, au mai observat o tonifiere a cordului, o cedare a hidropiziilor şi o diureză fără lezarea epiteliului renal prin iritare. Ceaiul de rozmarin era şi mai este utilizat ca tratament naturist în bolile de stomac şi intestine, în special asociat cu feniculul.
Medicina populară românească foloseşte rozmarinul ca remediu natural în toate aceste afecţiuni, şi pentru stimularea apetitului, boli de inimă, reumatism, dureri de cap, şi extern pentru vindecarea rănilor şi diverselor erupţii ale pielii, chelie.
Este utilizat în produsele naturiste ca tonic amar, coleretic, aromatic, condiment, fiind indicat în afecţiuni gastro-intestinale, hepatice, reumatism. Se mai indică utilizarea uleiului volatil în băile tonice, creme pentru frecţii în reumatism precum şi vinuri tonice cu rozmarin.
Sunt studii care susţin şi un efect antioxidant al compuşilor polifenolici ai rozmarinului, şi potenţiale efecte de prevenire şi tratare a astmului bronşic.
Busuiocul aparţine genului Ocimum, denumire derivată din grecescul ozo, care înseamnă a mirosi, relativ la aroma puternică a speciilor acestui gen. Etimologia numelui speciei, basilicum, nu este foarte clară, dar se presupune că provine din grecescul basileus, însemnând rege, care este în legătură cu utilizarea sa în medicina regală, sau din latinescul basilisk, însemnând dragon, aceasta din urmă fiind în legătură cu o asociere simbolică ce se făcea între busuioc şi scorpion.
Cunoscut ca plantă medicinală de către naturalistul roman Plinius, medicii arabi şi chinezi, care îl utilizau pentru tratarea bolilor de stomac, rinichi şi sânge.
Până în secolul XVII busuiocul a fost larg utilizat în Europa pentru tratarea răcelilor, negilor şi a viermilor intestinali.
Plantă de cult, cultivată pe lângă biserici şi mănăstiri, este utilizată în ritualuri religioase;. În casele hinduşilor, busuiocul reprezintă spiritul protector al familiei.
Ziarele din statul New York relevă faptul că busuiocul era cultivat şi comercializat aici încă de la sfârşitul secolului XVIII.
Medicina românească recunoştea busuiocului o acţiune anticatarală şi se întrebuinţa ca remediu contra tusei sau în tulburări gastro-intestinale, el favorizând digestia.
Medicina populară românească îl utilizează în bolile de rinichi şi bolile febrile, în urinarea cu senzaţie de usturime, în constipaţiile rebele şi dispepsiile cu formarea de gaze, iar fiert în vin se bea pentru stomac. Băile de busuioc se consideră ca fortifiante, iar praful de busuioc se consideră activ contra guturaiului când se trage pe nas, sau se amestecă cu vaselină şi se ung nările.
Aceste beneficii le regăsim şi astăzi la produsele naturiste care conţin busuioc (sub formă de ceai, sirop sau tinctură), ceaiul de busuioc în sine fiind un cunoscut tratament naturist pentru balonare, colici, colite spastice şi de fermentaţie, gastrite, inapetenţă, răceli, bronşite, cistită, astenie.
Planta conţine ulei esenţial 0,5-1,5%, componenţii principali fiind linaloolul, acetatul de linalil; mai conţine taninuri, acizii cafeic şi rosmarinic.
Componentele sale au acţiune stomahică, antispastică, carminativă, antimicrobiană şi antifungică.
Busuiocul este şi o plantă culinară populară, utilizată proaspătă sau uscată în multe bucătării, precum cea italiană, englezească, bucătăria Thai, având multiple întrebuinţări, alături de legume, carne, peşte, sosuri, tocăniţe, ceaiuri aromate, supe, brânzeturi, lichioruri. Cel mai frecvent este utilizat ca aromă complementară alături de roşii.
Studiile ştiinţifice recente care au investigat beneficiile pentru sănătate ale uleiului esenţial de busuioc, au revelat proprietăţile sale antivirale, antimicrobiene, antioxidante şi anti-cancer.
