CREMA ANTIACNEICA 50ML TIS FARMACEUTIC

CREMA ANTIACNEICA 50ML TIS FARMACEUTIC

Crema antiacneică reglează excesul de sebum, înlătură punctele negre și protejează tenul sensibil împotriva factorilor nocivi (praf, vânt, căldură excesivă).

Asocierea extractelor naturale din plante cu vitamina A și ulei de avocado conferă cremei efect de hidratare, tonifiere și revitalizare a pielii.

Crema este absorbită rapid la nivelul epidermei, lăsând o senzație de catifelare și netezire. Vitamina A întregește acțiunea produsului, având efect regenerant.

Este recomandată pentru îngrijirea tenurilor grase și acneice.

Principii active: ulei de avocado, vitamina A, alantoină, extracte din plante (arnică, tătăneasă, coada şoricelului, pătlagină, muşetel, sunătoare, melisă, Aloe Vera), extracte uleiose (semințe de struguri, morcov).

Prezentare: tub x 50ml

TIP DE PRODUS: Creme de zi, Creme hidratante, Creme matifiante

ZONA DE VARSTA: 25+, 35+, 45+

TIP DE TEN: Acneic, Gras.

Rolul componentelor:

Arnica este o plantă perenă de munte din familia Asteraceae (Compositae), ce vegetează exclusiv în flora spontană, cu rizom cilindric, oblic, cu o rozetă bazală de frunze, o tulpină simplă, cu număr redus de frunze, cele bazale ovat-eliptice cu peri scurţi şi aspri, iar cele tulpinale mai mici, 2-3 perechi opuse. Inflorescenţele sunt galbene, mari, cu diametrul de 4-8 cm, situate terminal; fructele sunt achene cu papus aspru. Se recomandă în scop medicinal recoltarea florilor, care se face împreună cu receptaculul, în iunie şi iulie; recoltarea trebuie să se facă doar de la o parte din plante, pentru a nu se produce restrângerea arealului.

Plantă medicinală cunoscută şi utilizată încă din anii 1500 şi încă populară şi astăzi. Un efect de vindecare a rănilor a fost atribuit arnicii în manualul lui Tabernaemontanus (medic şi botanist, părintele botanicii în Germania) în 1613. În timpul Evului Mediu, arnica a fost folosită ca remediu natural pentru multe afecţiuni precum hematoame, răni, varice, flebite, gută, reumatism, indigestie şi în boli cardiovasculare; în Germania, arnica este folosită din 1957 ca remediu în diferite probleme precum: răni, hematoame, dizlocaţii articulare, entorse, contuzii, edeme cauzate de fracturi, pentru tratamentul sistematic al problemelor musculare şi articulare asociate reumatismului, împotriva furunculozei, a inflamaţiilor cauzate de muşcăturile de insecte şi flebite superficiale, şi pentru tratamentul inflamaţiilor mucoasei orale şi a gâtului asociate gingivitei şi ulcerului aftos.

Medical, la noi în ţară s-au întrebuinţat atât rădăcina, cât şi frunzele şi florile. Medicina românească de la mijlocul secolului trecut menţionează ca efecte ale plantei stimularea sistemul nervos şi a sistemului vascular; circulaţia şi respiraţia devin mai active; se favorizează eliminarea urinei şi a sudoarei. Se mai observă o acţiune hemostatică în hemoragii, deci o indicaţie a plantei în stările apopleptice, în epistaxis (scurgere de sânge din nas), în hemoptizii, urinare cu sânge etc.

Arnica era considerată o plantă foarte activă, acţiunea sa stimulentă fiind din cele mai puternice. Nervii, mucoasa stomacală şi cea intestinală sunt indeosebi stimulaţi; de asemenea întregul sistem glandular şi limfo-ganglionar, precum şi rinichii; în plus, scaunele prea frecvente sunt normalizate. Extern, florile, planta întreagă şi rădăcinile sunt utilizate în comprese pe rănile inflamate, iar intern combat hemoragiile şi stările febrile.

Medicina populară românească a apreciat întotdeauna puterea vindecătoare a arnicii, utilizată mai ales sub formă de tinctură, în special în vindecarea rănilor. În general, în prezent se recomandă în principal utilizarea externă a plantei; intern are efect ocitocic, vasoconstrictor, antiaterosclerotic, dar la persoanele sensibile chiar şi la administrare externă se pot produce iritaţii locale.

Preparatele homeopate s-au arătat a fi imunostimulente. Florile de arnică conţin ulei esenţial în compoziţia căruia intră în special lactone sescviterpenice care apar adesea sub forma derivaţilor esterici. Pe lângă compuşii uleiului esenţial se mai numără flavonoide, hidroxicumarine, şi acizi fenil acrilici. Utilizarea medicinală a arnicii a determinat efectuarea unor cercetări extensive, deferite sescviterpene fiind izolate încă din 1953, constituenţii cei mai relevanţi din această grupă fiind consideraţi helenalina şi 11,13-dihidrohelenanina precum şi derivaţii acestora.

Avocado este un arbore originar din Mexic și Guatemala (America Centrală), clasificat cu floarea din familia Lauracee împreună cu camforul, scorțișoara și dafinul. Atât fructul cât și arborele sunt comestibile iar avocado se referă și la fructul acestui copac. Din fruct se face renumita pastă guacamole.

Din avocado se fac diverse lucruri, printre care: măști de ten, diverse specialități culinare, ornamente, dulciuri (mai rar), se folosesc uneori în torturi dar nu prea des, medicină, etc.Avocado se folosește pentru măștile de ten care revigorează tenul și îl fac să pară mai tânăr. Pe lângă asta, din el se mai fac șampoane și alte lucruri care valorează mulți bani, făcându-l popular într-un anumit fel, pentru cosmetică. El este o veritabilă și importantă plantă pentru industria cosmetică cât și farmaceutică, alături de Aloe Vera.

Din avocado se fac rareori milkshake-uri, dar renumită este pasta de avocado, Guacamole. Avocado se mai folosesc în salate și rareori ori niciodată în dulciuri deoarece nu conține zaharuri. Nu foarte renumită este rețeta de înghețată de avocado, fără prea multe zaharuri, care se consumă în unele țări.Este probabil originară din Peru iar planta crește înaltă de 10-25 de metri, fructele lui neavând o perioadă exactă, fructele putând fi consumate în orice anotimp al anului. Fiind o plantă tropicală, fructele se coc în orice anotimp, cel puțin în California, de aceea putem întâlni avocado în supermarketuri în orice timp al anului.

Cuvântul "avocado" derivă din cuvântul spaniol AguaCate, care derivă din cuvântul Nahuatl āhuacatl awakatɬ,[2] care duce înapoi spre cuvântul proto-Aztec *pa:wa care totodată înseamnă "avocado".

Se înmulțește prin semințe și prin butășire. Deși nu este un fruct foarte apreciat în România, mulți români îl înmulțesc deoarece este o plantă decorativă cu frunze închise la culoare.