CEAI "GRADINA INSORITA" 50GR - Niavis
NEMODIFICAT GENETIC, FARA ALERGENI.
Compozitie:
Smochine (46%), bucatele de mar, bucati de ghimbir, coaja de portocala, piper roz, arome naturale.
Ingredientele acestui ceai ofera aroma de: smochine si piersica
Administrare:
Pentru fiecare cana de 250 ml se pun aproximativ 15-18g de mix in apa fierbinte si se lasa la infuzat 6-10 minute.
Rolul componentelor:
Smochinul este un arbust originar din Asia de sud-ves,care creşte în special în zona Mării Mediterane, ca floră spontană. El este cunoscut încă din antichitate, egiptenii supranumindu-l "alimentul multifuncţional".
În România, smochinul creşte în zona Dobrogei, dar poate fi cultivat şi în alte zone. Este un arbust de mărime medie (maxim 10 m), cu scoarţa netedă şi gri, frunzele sunt foarte lobulate (între 3 şi 5 lobi pentru fiecare frunza), fructele au forma conică şi se numesc smochine.
Smochina are un miros dulceag, o aromă delicată şi pătrunzătoare. Fructul se topeşte în gură şi lasă o senzaţie de prospeţime, cu un parfum subtil, nedefinit. Smochinele sunt pline de seminţe.
Acest arbust produce un latex iritant, dar cu proprietăţi curative, iar în scop fitoterapeutic sunt utilizate îndesebi fructele şi frunzele.
Smochinul are în compoziţia chimică numeroase substanţe benefice precum: invertină, proteine, glucide, materii azotate, celuloză, acizi, pectină, vitamina A, B1, B2, C, PP, latex, lipodiastază (enzimă analogă sucului pancreatic), amilază, proteoză, enzime, minerale (fier, fosfor, sodiu, calciu, magneziu, brom).
Smochinul are efecte emoliente, calmante, tonifiante, vitaminizante, laxative, hemostatice şi antiinflamatorii.
Fructele consumate ca atare (crude sau uscate), infuzia din fructe, fructe fierte în lapte, pasate cu mixerul şi consumată pasta rezultata sau decoctul de frunze sunt recomandate în tratarea urmptoarelor afecţiuni: tulburări circulatorii şi renale, amigdalită, angină, astenie fizica şi psihică, bronsşite cronice, ciclu menstrual neregulat, cistite, colite, constipaţii cronice, dureri, gastrită, guturai prelungit, inflamaţii pulmonare şi ale gâtului, insomnii, iritaţii gastrointestinale, nefrite, pneumonii, răceala, stadii febrile acute, stomatite, tuse, gingivite şi viermi intestinali.
În uz extern sunt folosite rămurelele tinere din care se extrage latexul, o substanţă care poate diminua petele de vitiligo. De asemenea, fructele fierte în lapte şi aplicate la nivel local pot grăbi vindecarea abceselor, plăgilor, bătăturilor, furunculelor şi negilor.
Smochinele sunt bogate în anumite săruri numite oxalaţi, care ne fură din depozitele de calciu şi fier, pierzându-le în scaun. Prin urmare, copiii mici, persoanele anemice şi gravidele nu trebuie să exagereze cu consumul de smochine.
În cosmetică, smochinele nu sunt atât de utilizate pe cât ar trebui. Smochinele sau laptele de smochine au început încet-încet să îşi facă apariţia în domeniul cosmeticii bio, datorită proprietăţilor benefice aduse pielii corpului şi tenului. Virtuţile smochinelor sunt multe la număr şi se datorează prezenţei vitaminelor şi a acizilor graşi esenţiali.
Iată câteva dintre beneficiile pe care le au aceste fructe asupra pielii: prezintă excelente proprietăţi antirid, încetinind vizibil procesul de îmbătrânire, recomandat pentru un ten cu riduri fine sau chiar mai adânci, revitalizează ţesutul conjunctiv prin producerea de colagen, util în îngrijirea tenului îmbătrânit şi a pielii mature, devitalizate, propriăţatile hrănitoare ajută la îngrijirea pielii uscate, deshidratate, laptele de smochine are efect regenerant şi este un reparator al pielii şi un restructurant cutanat.
Calităţile de fermizant şi tonic fac smochină să fie folosită ca ingredient în compoziţii destinate elasticizării pielii.
De asemenea, smochinele au o acţiune antiinflamatoare şi emolientă foarte puternică, făcând pielea catifelată.
Datorită conţinutului ridicat de apă, smochinele sunt ideale în produsele de demachiere şi de combatere a acneii.
În plus, smochinele realizează o exfoliere uşoară prin intermediul unei enzime active care ajută laeliminarea celulelor moarte.
Arbore fructifer din familia Rosaceae, domesticit şi pe larg cultivat, cu frunze peţiolate, alterne, simple, ovale cu vârful acut şi margini serate; florile, de obicei albe, adesea cu tentă rozacee, cu diametrul de cca. 2,5-3,5 cm, cu cinci petale, şi cu stamine de obicei roşii cu polen abundent; florile nu se autopolenizează, polenizarea de către insecte fiind esenţială pentru apariţia fructelor, iar albinele sunt considerate cele mai eficiente polenizatoare pentru măr.
Mărul este cel mai comun şi important fruct cultivat din zonele temperate. Elucidarea originii şi domesticirii acestuia trzeşte încă un mare interes printre oamenii de ştiinţă. Iniţial, pe baza dovezilor morfologice, moleculare şi istorice, specia Malus sieversii, vegetând spontan în centrul Asiei, a fost identificată ca având contribuţia principală la genomul mărului domesticit, cultivat – Malus domestica. O problemă de dezbătut a rămas însă, de asemenea, şi posibila contribuţie a altei specii sălbatice, vegetând de-a lungul Drumului Mătăsii, începând din Asia şi până în vestul Europei, în special pentru contribuţia sa la evoluţia mărului sălbatic european.
Mărul nu dă rădăcini din butaşi aşa cum se întâmplă cu viţa-de-vie sau cu măslinul, aşa că putem considera că domesticirea sa completă nu s-a putut realiza decât după inventarea altoirii, undeva în primul mileiu Î.Hr. Odată acest lucru realizat, grecii şi romanii au selectat tipuri superioare şi le-au înmulţit, răspândindu-le apoi în întreaga Europă. Se spune că Alexandru cel Mare a găsit meri pitici în Asia Mică în anul 300 Î.Hr., iar aceştia, aduşi în Grecia ar putea să constituie progenitori pentru portaltoi. Calităţile merelor de a fi conservate au fost descoperite cel târziu în secolul I, având în vedere faptul că Varro, cărturar roman antic, a furnizat date scrise despre „case ale fructelor” folosite pentru păstrarea merelor pe timpul iernii. De-a lungul Epocii Medievale, mai mulţi autori au descris fertilitatea, utilizarea apei, preferinţele pentru sol şi zonă, precum şi tăierea pomilor de măr. Merii au fost duşi în America de Nord prin colonişti în anii 1600, şi se spune că prima livadă de meri pe acest continent a fost localizată lângă Boston în 1625. În anii 1900 au început proiectele pentru irigaţii în statul Washington, ceea ce a permis dezvoltarea unei industrii multibilionare a fructelor, în care mărul constituia o specie lider.
În prezent sunt peste 7500 cultivarii diferite de măr (varietăţi ale mărului care sunt cultivate), aceste cultivarii fiind disponibile în zonele temperate sau subtropicale. În zonele tropicale mărul nu înfloreşte, din cauză că are cerinţe speciale de perioadă rece.
Utilizările cunoscute ale merelor sunt multiple. Fructele pot fi consumate proaspete, gătite, păstrate, sau chiar uscate pentru consum ulterior. Aromele, dulceaţa, suculenţa lor diferă în funcţie de varietate. Fructele unora dintre cultivarii sunt bogate în pectine şi pot fi folosite alături de alte fructe în prepararea gemurilor. Se spune despre pectină că protejează organismul împotriva radiaţiilor. Merele mai conţin carotenoide precum beta-carotenul, acid malic şi alţi acizi organici precum acizii elagic, clorogenic şi cafeic, numeroase minerale precum potasiu, calciu, fosfor, magneziu şi fier.
Fructul de măr este astringent şi laxativ. Scoarţa arborelui, şi în special scoarţa rădăcinii, este antihelmintică şi soporifică. Infuzia este folosită în tratamentul febrei intermitente, remitente sau biliare. Frunzele conţin în proporţie de până la 2,4% o substanţă antibacteriană numită floretină; aceasta inhibă creşterea unor bacterii gram-pozitive şi gram-negative chiar într-o concentraţie mică. Mărul copt, proaspăt, este unul dintre cele mai uşoare fructe pentru stomac, întregul proces de digestie al acestuia durând aprox. 85 de minute. Sucul de mere reduce aciditatea stomacului, este convertibil în carbonaţi alcalini, şi astfel, corectează fermentaţia acidă.
Datorită substanţelor pe care le conţin, merele sunt fără doar şi poate un aliment sănătos. Chiar dacă ele nu vindecă nicio boală, consumul lor zilnic poate preveni multe probleme şi afecţiuni; conform unui proverb englezesc „Un măr pe zi, ţine doctorul departe”. Merele, de fapt, sunt mici comori de ingrediente cu impact pozitiv asupra organismului. Pe lângă cele enumerate mai sus, acestea conţin apă, carbohidraţi, fibre dietare, vitamine precum vitamina C, A, E, B1, B2, B6, şi aminoacizi. Datorită conţinutului important de carbohidraţi, în special fructoză şi glucoză, merele furnizează organismului energie prevenind astfel oboseala şi lipsa de concentrare. Mărul este, de asemenea, excelent pentru curăţarea dinţilor, acţiunea mecanică din timpul consumării unui fruct de măr servind atât la curăţarea dinţilor cât şi a gingiilor.
În mod cert, cu o producţie de 63 milioane tone/an, per global mărul este cel mai important fruct din zonele temperate.
