Ceai Macese 50 g AdNatura
Macesele au un continut bogat în vitamina C, iar in cantitati mai reduse contin si vitamine precum A, B1, B2, PP şi K.
Beneficii:
-Principii active - Macesele au un continut bogat în vitamina C, iar in cantitati mai reduse contin si vitamine precum A, B1, B2, PP şi K. Acestea mai conţin acid citric, acid malic, pectine, tanin, uleiuri esentiale, lecitină şi minerale cum ar fi calciu, magneziu fier, potasiu.
-Acţiune - Tonic-vitaminizant, vasoprotector, hepatoprotector, diuretic, antioxidant, stimulează secreţia urinară.
-Intern: avitaminoză, inapetenţă, sursă de vitamina C, răceala şi gripa; oboseală, convalescenţă, tulburări de circulaţie periferică, litiază renală, sechele de hepatită, afecţiuni ale ficatului, diaree.
Compozitie:
-Macese intregi – Cynosbati fructus.
Administrare:
Intern: infuzie-peste o lingurita cu plantă se toarna 250 ml apă clocotita. Vasul se acopera si se lasa in repaos 10-15 minute, dupa care se strecoara. Se beau 2-3 cani cu ceai pe zi.
Contraindicaţii
Nu se cunosc.
Acest produs este un supliment alimentar.
Suplimentele alimentare nu inlocuiesc o dieta variata si echilibrata si un mod de viata sanatos.
A nu se lãsa la îndemâna si la vederea copiilor mici.
A nu se depăşi doza zilnică recomandată pentru consumul zilnic.
Rolul componentelor:
Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.
Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.
Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.
După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la, urinare cauzate de aceştia.
Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.
Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.
Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.
