Sirop Vermicin cu Miere Vitamina C Propolis 100 ml Fares

Sirop Vermicin cu Miere Vitamina C  Propolis 100 ml Fares

Contribuie la eliminarea organismelor potențial dăunătoare din tractul digestiv.

Beneficii:
-contribuie la eliminarea organismelor potențial dăunătoare din tractul digestiv;
-relaxează musculatura netedă la nivel intestinal;
-contribuie la reducerea balonării -favorizează eliminarea gazelor intestinale

Compozitie:
-miere de albine min 63%;
-extracte de: frunze de boldo (Boldo folium), frunze de nuc (Juglandis folium), rădăcină de iarbă mare (Inulae radix), fructe de coriandru (Coriandri fructus), fructe de anason (Anisi fructus) – min. 35%, în proporție variabilă;
-antioxidant: vitamina C 1%;
-tinctură de propolis 0,45%;
-conservant: sorbat de potasiu.

Administrare:
Copii 1-5 ani: 1-3 lingurițe pe zi, după masă.
Copii 6-12 ani: 4-6 lingurițe pe zi, după masă.
Copii peste 12 ani și adulți: 3-4 linguri pe zi, după masă.

Durata unei cure obișnuite este de 10 zile, urmă de o pauză de 7 zile.
Cura se repetă de 3 ori consecutiv.
Dozele recomandate asigură necesarul zilnic de vitamina C.

Atentionari:
Contraindicații: nu se recomandă în caz de diabet, hipersnsibilitate la oricare din ingredientele produsului.
Sarcină și alăptare: nu se recomandă femeilor însărcinate.
Efecte secundare și interacțiuni: la dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare sau interacțiuni medicamentoase.

Rolul componentelor:
Frunzele de boldo -legenda spune ca proprietățile medicinale ale plantei au fost descoperite din întâmplare, un cioban chilian a realizat că oile lui erau mai sănătoase atunci când pășteau pe pajiștile locale populate cu plante boldo. De la această descoperire, planta a fost folosită de oamenii indigeni din Chile pentru afecțiuni ale ficatului, intestinelor și fierei.
Boldo este un arbust pitic, peren, cu o dezvoltare lentă, care crește 6-8 m în înălțime și produce fructe mici, în formă de bacă. Florile parfumate ale plantei sunt ori bărbătești ori femeiești și doar unul din sexe se poate găsi la o plantă; de aceea plantele bărbătești și femeiești trebuie cultivate împreună, pentru ca planta să se poată reproduce.
Conține alcaloizi izochinolinici de tip aporfinic (cel mai cunoscut fiind boldina), ulei volatil compus din 1,8-cineol (eucaliptol), p-cimen și ascaridiol.O mare parte din activiatatea biologică a plantei a fost atribuită unui singur alcaloid numit boldină. În multe studii de-a lungul anilor, boldina s-a dovedit a proteja ficatul, a stimula producția bilei din ficat, la fel ca și stimularea digestiei, creșterea secreției de sucuri gastrice, și stimularea producției de bilă și secreția din fiere. Are efecte diuretice (crește volumul de urină eliminată zilnic) iar produsul vegetal folosit este folium (frunzele). Boldo este subiectul unei monografii germane care permite folosirea (ca un medicament din plante) pentru spasme gastro- intestinale lejere si tulburari dispeptice. În Germania, este folosit pentru tulburări ale ficatului și fierei, tulburări gastrice și pentru a stimula secrețiile gastrice, în special productia bilei și secreția în fiere și ficat. De asemenea, se folosește pentru lipsa apetitului și ca un antispasmodic.
În 2002, s-a demonstrat că boldina are efect asupra sistemului cardiovascular. Cercetătorii au descoperit că stimulează curgerea sângelui coronarian și are efect vasorelaxant. În 2009, Agenția Europeană a Medicamentului a evaluat boldo și menționează că ascaridiolul are un potențial toxic.

Iarba-mare este o plantă perenă cunoscută și sub numele de lacrimile Elenei și este originară din Europa de Sud-Est și Asia de Vest. Legenda spune că iarba mare s-ar fi născut din lacrimile frumoasei Elena din Troia, care plângea după iubitul ei, Paris. Se pare că primul care a întrebuințat iarba mare în tratarea bolilor femeiești a fost însuși Hipocrate, părintele grec al medicinei, care aprecia în mod deosebit calitățile rădăcinii ca leac pentru afecțiunile uterului. În Evul Mediu, se administra vin de iarba mare, numit pe atunci Potio Sancti Pauli („poțiunea Sfântului Pavel”), considerat un remediu universal pentru orice boli ale capului, plămânilor sau stomacului, precum și ca mijloc de protecție contra ciumei.
Este o plantă erbacee, robustă, cu tulpina dreaptă, înaltă până la 1, 5 m, cu flori galbene, grupate în capitule mari. Crește în zona de deal și munte, la altitudini joase, la marginea pădurilor, de-a lungul pâraielor sau prin fânețe. Frunzele sunt mari, albicioase dedesupt (datorită perilor) și verzi pe partea superioară. Înflorește începând din luna mai și până în septembrie. În scopuri medicinale se utilizează părțile subterane (rizomul), recoltate începând cu sfârșitul lunii septembrie, până în noiembrie (atunci când planta are cel mai mare conținut de substanțe active).
Principalii compuși chimici din compoziția plantei medicinale sunt: uleiul esențial bogat în substanțe amare, hidrocarburi, stigmasterol, inulină, acid ascorbic, pectine, mucilagii, magneziu, sodiu, calciu și altele. Iarba mare posedă proprietăți expectorante și antitusive, diuretice, calmante și antiseptice și antihelmintice. Este un produs vegetal cu efect emolient, spasmolitic, coleretic iar studiile recente din SUA au arătat posibila acțiune antitumorală a sescviterpenlor din iarba mare.
Principalele preparate folosite în medicina tradițională sunt: infuzia, tinctura, decoctul și extractul. Decocotul din rădăcina plantei ajută la ameliorarea anumitor afecțiuni ale pielii, dermatozele și afecțiunile respiratorii. În uz intern, ceaiul de iarba mare se recomandă pentru tratarea tusei, reumatismului, bronșitei cronice, tulburărilor dispeptice, eczemelor, hipoacidității, insomniilor, hiperexcitabilității.

Coriandrul este o plantă anuală, ierboasă originara din sudul Europei şi Asia. Frunzele bazale lung peţionale, cele mijlocii 1-2 penat-sectate, iar cele superioare de trei ori sectate cu lacinii rare, înguste. Flori cu petale albe sau roz-violaceu, grupate în umbele compuse. Fructele diachene mici, sferice.
A fost menţionat în scrierile sanscrite timpurii şi în cărţile mozaice, în Exod, şi apare în faimosul papirus egiptean Ebers. Fructele de coriandru au fost utilizate de evrei şi romani ca medicament, şi ca şi condiment. A fost foarte des menţionat în cartea lui Apicius Coelius (Apicius este o colecţie de reţete culinare romane). Columella (cel mai important scriitor în domeniul agriculturii), în secolul I, apoi Palladius (alt scriitor cu cărţi în domeniul agriculturii) în secolul III, au descris şi îndrumat cultivarea sa.
Medicina populară serveşte coriandru în bolile de stomac de natură inflamatorie, contra diareelor disenteriforme cu tenesme, în durerile articulare, contra viermilor intestinali, pentru sporirea secreţiei lactate etc.
Comisia E recomandă coriandrul în probleme dispeptice, pierderea apetitului.
În fitoterapia franceză este tradiţional utilizat în tratamentul simptomatic al afecţiunilor digestive precum distensia epigastrică, digestie lentă, eructaţie şi flatulenţă; ca tratament adjuvant al componentei dureroase a afecţiunilor digestive funcţionale.
Proprietăţile fructelor de coriandru se datorează în cea mai mare parte uleiului volatil, acesta având ca şi componentă majoră D-linaloolul, urmat de limonen, dar într-o cantitate mult redusă comparativ cu primul, α-pinen, camfor, α-terpineol, p-cimen etc. Datorită combinaţiei de compuşi, uleiul volatil de coriandru dezvoltă la nivel sistemic o acţiune antistres-adaptogenă, imunomodulatoare, armonizantă hormonal şi cardiovascular, dermoregeneratoare, antimicrobiană şi de stimulare generală puternică, la care se adaugă în plan psihic un puternic efect anxiolitic, psihorelaxant şi stimulant al capacităţii de concentrare.
S-au mai efectual studii in vitro care revelează şi o acţiune antioxidantă a fracţiunii polifenolice din fructele de coriandru.