Plantusin Ușurează Expectorația 15cps moi Fares
Plantusin Ușurează Expectorația se adresează pacienților care prezintă tuse cu expectorație, în cadrul infecțiilor respiratorii acute și cronice.
Beneficii:
-Recomandat pentru tusea cu expectorație
-Eficiență dovedită ca unic tratament in 96.77% din cazuri
-Efectul terapeutic se instalează în 3-4 zile
-Uleiuri esențiale 100% naturale, fără excipienți
-Plantusin Ușurează Expectorația se adresează pacienților care prezintă tuse cu expectorație, în cadrul infecțiilor respiratorii acute și cronice.
-Formulă complexă din 6 uleiuri esențiale riguros caracterizate botanic și biochimic (cu o compoziție bine definită a principiilor active majoritare) care asigură efect crescut și absorbție rapidă.
-Prin dozarea bine studiată s-a obținut un efect sinergic (de potențare reciprocă) al uleiurilor esențiale din componența produsului.
-Se poate administra incepând cu vârsta de 7 ani.
-Susține fluidificarea și eliminarea sputei.
-Calmează tusea productivă.
-Reduce inflamația căilor respiratorii.
-Decongestionează căile respiratorii.
-Pentru a obține eficiența solicitată de medicii specialiști din domeniu, experiența ne-a permis să abordăm realizarea unei rețete complexe din 6 uleiuri esențiale, care garantează efectul scontat.
-Produsul s-a dovedit eficient ca unic tratament în 96.77% din cazurile de infecții respiratorii acute și cronice acutizate ( bronșită cronică acutizată, astm bronșic în exacerbare, bronșiectazie suprainfectată).
-Tusea productivă a dispărut după 6 zile la 61,29% dintre persoane și s-a redus cu 50% la celelalte persoane.
-Durerea în piept asociată tusei a dispărut in 95% din cazuri.
-Sputa a devenit absentă dupa 5 zile la 55% dintre persoane.
-Nu afectează flora intestinală și nu are efecte secundare hepatice.
100% natural, fără excipienți, asigură o biodisponibilitate optimă.
Compozitie:
-ulei de seminţe de struguri (Vitis viniferae oleum) 90 mg
-ulei esenţial de eucalipt (Eucalypti aetheroleum) 90 mg
-ulei gras de negrilică (Nigellae sativae oleum) 60 mg
-ulei esenţial de dafin (Lauri aetheroleum) 24 mg
-ulei esenţial de lavandă spic (Lavandulae latifoliae aetheroleum) 15 mg
-ulei esenţial de anason (Anisi aetheroleum) 12 mg
-ulei esenţial de şovârv (Origani aetheroleum) 6 mg
-ulei esenţial de fenicul (Foeniculi aetheroleum) 3 mg
Frunzele de eucalipt constituie, în zonele originare, un popular remediu. Acestea au un miros puternic, aromatic şi agreabil, şi un gust amărui-aromatic care, ca şi frunzele de mentă, lasă în urmă o senzaţie răcoritoare şi o stare reconfortantă. The British Pharmaceutical Codex, 1911 pomeneşte faptul că uleiul esenţial era folosit ca antiseptic şi frecvent stropit pe batistă şi inhalat.
Dafinul, sau laurul, este un copac veşnic verde aparţinând familiei Lauraceae, care creşte în ţările din jurul Mării Mediterane. Laurul este una dintre cele mai vechi plante cunoscute, fiind de mai bine de trei mii de ani un simbol al înţelepciunii şi gloriei. Anticii au apreciat frunzele şi fructele de dafin, folosindu-le ca stimulente. Frunza de laur conţine o cantitate mică de ulei esenţial cu note proaspete, dulci-camforate, condimentate, aromatice. Uleiul esenţial de laur a fost recunoscut ca posedând numeroase proprietăţi interesante, inclusiv în alimentaţie şi sănătate.
Lavanda spic are proprietăţi medicinale similare cu lavanda obişnuită. Ea produce de până la de trei ori mai mult ulei esenţial, acesta fiind utilizat în fabricarea săpunurilor, în parfumerie, ca aromă alimentară. Pentru lavanda spic analizele arată un conținut mai ridicat de camfor natural și de 1,8-cineol, lucru care o face utilă pentru o respirație uşoară.
Anasonul pare a-şi avea originea în Orient, cultura sa fiind foarte veche. Chiar Pitagora i-a lăudat puterile vindecătoare, şi a fost adesea menționat în scrierile hipocratice. Dioscorides îi atribuie anasonului un loc în medicina sa, iar Susruta din India secolului al V-lea î.en, precum și vechea medicină chineză îl cunosc, de asemenea.
În vechile cărți germane de fitoterapie, şovârvul este tratat în detaliu.
. H. Marzell are multe de spus despre folosirea sa la poporul german. Şovârvul conţine o mare cantitate de ulei esenţial care îl face recomandat încă în publicaţiile medicale de la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru probleme specifice sezonului rece.
Negrilica este originară în ţările est europene şi caspice, fiind actualmente cultivată în diverse zone de pe Glob. Dioscorides a descris planta sub denumirea de Melanthion, iar Plinius a denumit-o Git, denumire sub care o regăsim printre plantele pe care Charlemagne a ordonat să fie cultivate în fermele imperiale de pe domeniul său. Seminţele de Nigella îşi au locul în London Pharmacopoeia cel târziu începând din ediţia 1721, dar este prezentă şi în Pharmacopoeia of India.
Datorită gustului și mirosului său plăcut, feniculul a fost cunoscut de-a lungul veacurilor drept plantă medicinală și condiment. Calităţile care i-au dat valoare în aceste domenii sunt conferite de uleiul său esenţial ce conţine fenconă şi anetol.
Administrare:
Copii 7 – 10 ani: câte 1 capsulă de 2 ori pe zi, la o oră după masă. La nevoie se pot administra până la 4 capsule pe zi.
Copii de peste 10 ani și adulți: câte 1 capsulă de 3 ori pe zi. La nevoie se pot administra până la 6 capsule pe zi.
Se administrează de preferință la o oră după masă.
Durata curei: 5 – 10 zile. La nevoie se poate continua administrarea până la 15 zile.
Atentionari:
Nu se recomandă în caz de ulcer gastroduodenal şi gastrită acută, la copii sub 7 ani şi în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
Nu se recomandă femeilor însărcinate datorită unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor uterine.
Nu se recomandă mamelor care alăptează datorită faptului că substanţele active trec în laptele matern şi pot modifica gustul acestuia.
Acest produs se poate utiliza concomitent cu medicamentele.
La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.
Supliment alimentar. A nu se depăşi doza recomandată pentru consumul zilnic. Produsul este un supliment alimentar şi nu trebuie să înlocuiască o dietă variată, echilibrată şi un stil de viaţă sănătos. A nu se lăsa la îndemâna şi la vederea copiilor. Notificat la Serviciul Naţional pentru Plante Medicinale, Aromatice şi Produse ale Stupului.
A se pastra la loc uscat si la temperatura mediului ambient
Rolul componentelor:
Rolul componentelor:
Liană din familia Vitaceae, originară din nordul şi sudul Africii şi din sud-vestul Europei, cu cârcei şi frunze palmate, florile grupate în racem simplu, mici, galbene-verzui, şi fructele bace cunoscute sub numele de struguri.
Se crede că viticultura a început în Transcaucazia în zona Armeniei şi Georgiei de astăzi, cam prin mileniul IV Î.H.
Subspecia de struguri care era cultivată atunci, şi a fost apoi îmbunătăţită, a fost Vitis vinifera sylvestris, care încă se găseşte în acele zone în flora spontană. Toate varietăţile importante de viţă cultivate în Europa provin din această specie, care a suferit şase milenii de modificări genetice prin cultivare şi selecţie. Există dovezi fizice sub forma de coji şi sâmburi de struguri cultivaţi, că viticultura s-a răspândit în Egipt şi Mesopotamia în mileniul IV Î.H. şi în Creta în mileniul III Î.H.
Cea mai timpurie dovadă a viticulturii este o amforă descoperită la Godin Tepe în Munţii Zargos, în nord-vestul Iranului, datând din 3500 Î.H., care pare să conţină pete roşii de taninuri şi acid tartaric din vinul roşu. Codul lui Hammurabi, regele Babilonului (1750 Î.H.) conţinea primele referinţe reglementative descoperite privitoare la vin şi piaţa vinicolă.
Într-o legendă persană, se spune că regele Jamshid a alungat o femeie din haremul său, iar aceasta, descurajată şi cu gândul la sinucidere, a găsit în cămara regelui un vas pe care scria „otravă” conţinând rămăşiţe de struguri stricaţi şi consideraţi necomestibili. După ce a băut fructele fermentate, ea şi-a îmbunătăţit moralul, şi astfel şi-a luat descoperirea şi a dus-o regelui, care a devenit atât de îndrăgostit de noua băutură, încât nu numai că a acceptat femeia înapoi dar a decretat de asemenea ca toată cultura de viţă din Persepolis să fie dedicată fabricării vinului.
Se mai ştie că, prima dată fenicienii, apoi grecii, au ajutat la răspândirea viticulturii în zona mediteraneană şi în Valea Rhonului în Franţa. Etruscii au introdus prima dată viticultura în nordul Italiei, apoi grecii în sudul Italiei. Romanii au adoptat şi ei viticultura, apoi legiunile lor înaintând prin Europa, au cărat efectiv cu ei butaşii de viţă. Viticultura era deja prezentă în Valea Rhonului, dar romanii au ajutat la răspândirea ei în Germania şi apoi în Anglia în secolul III, unde a înflorit pentru o vreme, ca apoi să regreseze în Evul Mediu Timpuriu, şi înflorind apoi din nou în perioada Medievală până prin anii 1300-1400, când la latitudini de 54°N a regresat din nou din cauza răcirii climei.
Din vremuri antice, au fost atribuite strugurilor şi frunzelor de viţă efecte benefice pentru sănătate, aşa cum confirmă numeroase „reţete” descrise în papirusurile egiptene, tabletele sumeriene, scierile lui Hippocrate din Cos (secolele IV-V Î.H.), Celsus (sec. I D.H.), Galen (130-201 D.H.) şi Paracelsus (1493-1541).
Cunoştinţele asupra potenţialului medicinal al viţei de vie pot fi găsite mai departe în istorie, fiind menţionate încă dintr-o ediţie din 1585 a cărţii „Dodoens’ A Nievve Herball or Historie of Plantes” fiind indicat pentru apetit, digestie, odihnă şi somn. Vinul a fost prezent în mai toate farmacopeele din secolele XVII-XVIII fiind recomandat fie ca atare fie ca bază de macerare.
Şi în medicina românească de la mijlocul secolului trecut strugurii erau consideraţi un factor terapeutic din ce în ce mai important prin abundenţa lor de substanţe nutritive. Cura cu struguri era considerată un mijloc terapeutic recomandabil persoanelor suferinde de dispepsii şi diverse tulburări funcţionale provenite dintr-o atonie gastro-intestinală, ori contra stărilor de cloroanemie, tuberculoză incipientă şi scrofuloză, neurastenie, constipaţie, ciroză, unele dermatoze, artritism etc., precum şi în bolile avitaminozice. Se citează chiar cazuri de vindecare a ascitei consecutive cirozei hepatice prin întrebuinţarea zilnică a 400 grame struguri. Strugurii conţin în mare glucoză şi levuloză, materii azotate albuminoide, materii pectice, mucilagii, uleiuri esenţiale şi grase, acid tartric, săruri minerale şi vitamine.
Frunzele de viţă sunt bogate în flavonoide, incluzând antocianine, proantocianidine oligomerice etc.
În Europa, frunzele de viţă sunt documentate în literatura medicală tradiţională pentru proprietăţile lor astringente şi homeostatice, fiind recomandate în tratamentul diareei, sîngerărilor, hmoroizilor, venelor varicoase şi altor afecţiuni circulatorii venoase.
În medicina tradiţională turcă, frunzele de viţă sunt cunoscute ca având un efect diuretic, în timp ce sucul din frunze a fost folosit pentru spălături oculare.
Populaţia indigenă nativă nord-americană folosea un ceai din frunzele unei rude, strugurii vulpii (Vitis labrusca L.) pentru tratamentul diareei, pentru hepatite, dureri de stomac şi extern pentru reumatism, dureri de cap şi febră. În medicina indiană viţa este folosiă pentru dureri de cap, disurie, scabie, afecţiuni ale pielii, gonoree, hemoroizi şi vomă.
Reconstituiri ale literaturii terapeutice din Franţa au relevat o lungă istorie a utilizării în medicina populară, unde viticultorii francezi culegeau frunzele în acelaşi moment cu strugurii, pentru a face din ele infuzie şi pastă pentru cataplasme. Infuzia era pusă în sticle şi consumată regulat în cantităţi mici. Pasta din frunze era folosită pentru tratamentul picioarelor umflate şi dureroase.
În zilele noastre, extractele din frunzele de struguri sunt folosite în produse medicamentzoase moderne recomandate în afecţiuni venoase, şi pentru efectele lor benefice asupra microcirculaţiei. Mai există dovezi ale utilizării frunzelor de viţă în Italia, unde în 1957 preparatul Bioseda a fost testat în afecţiuni vasculare ginecologice, producând un efect pozitiv asupra fragilităţii capilare. În anii 1960 în Germania s-a realizat un studiu a eficacităţii unui produs conţinând extract uscat din frunze, asupra venelor, în 1969 preparatul respectiv fiind înregistrat ca produs medicinal indicat în varice, flebite, tromboflebite, crampe musculare şi edeme ale gambelor.
În utlimii ani s-au descoperit efectele pozitive asupra sănătăţii ale unor extracte din sâmburii de struguri, acestea având proprietăţi antiaritmice, antiaterosclerotice, cardioprotectoare, antioxidante etc., iar resveratrolul din coaja strugurilor a devenit o substanţă din ce în ce mai cunoscută, şi cu cât mai studiată, cu atât mai mult se descoperă efectele sale benefice asupra sănătăţii.
Eucaliptul este un arbore foarte înalt (ajunge până la 140 m înălţime), originar din Tasmania. Frunzele sunt persistente, simple, cele tinere sesile, ovate, subţiri, iar cele mature alterne, peţiolate, falciforme. Mezofilul frunzelor conţine buzunare secretoare de ulei esenţial. Ca produs vegetal se utilizează frunzele mature recoltate tot timpul anului sau în perioada aprilie-septembrie.
Denumirea de Eucalyptus înseamnă „bine acoperit”, referindu-se la capacul mic ce acoperă mugurele înainte de înflorire.
Se spune despre eucalipt că este cel mai util arbore din lume. Aborigenii din continentul Australian îl priveau ca pe o plantă medicinală ce vindecă tot.
Genul Eucalyptus cuprinde cca. 300 de specii cu 700 de varietăţi, fiind utilizate pentru orice de la fabricarea hârtiei, mulci, combustibil, ca lemn de esenţă tare, pentru asigurarea umbrei, şi ca protector în calea vânturilor până la ajutor în lupta împotriva malariei. Sistemul său radicular extins absoarbe o cantitate mare de apă, motiv pentru care a fost cultivat în zonele infestate de malarie pentru drenarea terenurilor şi purificarea aerului.
Botanistul şi exploratorul german, baronul Ferdinand Von Muller, a sugerat că aroma arborelui se poate dovedi antiseptică. În 1855 guvernul francez a trimis seminţe de eucalipt în Algeria pentru realizarea de culturi, urmare a acestui fapt fiind transformarea unor zone contaminate în zone uscate, sănătoase.
Uleiul de eucalipt a fost obţinut prima dată, prin distilare, în 1788, cu un necesar de peste 20 de kilograme material vegetal pentru 500 g ulei volatil, doi medici ai vremii, White şi Cossiden utilizând acest ulei esenţial pentru tratarea problemelor pulmonare. Prima lucrare despre efectele antiseptice şi antibacteriene ale uleiului esenţial au fost publicate în Germania de către medicii Cole şi Homeyer, aceştia clasificându-l ca sudorific, stimulent anticataral şi astringent. Extras din Eucalyptus peperita, uleiul esenţial original introdus în Europa, a fost denumit „Sydney peppermint” şi a devenit rapid foarte popular.
Remediile populare tradiţionale utilizau frunzele şi uleiul pentru bolile respiratorii, afecţiunilor febrile, şi, de asemenea, pentru probleme ale pielii precum arsuri, ulceraţii şi răni.
În primul război mondial a fost o cerere imensă de ulei esenţial de eucalipt, acesta fiind utilizat pentru a controla epidemiile de meningită şi gripă din 1919.
Frunzele şi uleiul de eucalipt sunt demult parte din Farmacopeele şi publicaţiile de profil din Europa – deja din 1873, Köhler a descris utilizarea sa în sudul Europei în febră, dureri nevralgice, astm, tuberculoză şi ca antiseptic. În 1938 Madaus descrie utilizarea frunzelor şi a uleiului esenţial – „uleiul stimulează secreţia salivei şi a sucurilor gastrice. Îmbunătăţeşte apetitul. Administrarea orală a siropului era prescrisă în cazul tusei convulsive iar frunzele erau utilizate extern ca agent antiseptic. Adiţional, era utilizat în inhalaţii pentru tratamentul catarului şi a afecţiunilor inflamatorii ale tractului respirator şi în cazul astmului. Este util de asemenea ca remediu pentru febră, catarul tractului urinar, gripă, reumatism, nevralgie, malarie, diaree febrilă, sângerări gincivale şi ca antihelmintic.”
În prezent, arhi-cunoscut tratament natural util în afecţiunile respiratorii, regăsim eucaliptul în produsele naturiste sub formă de ceaiuri, siropuri de tuse, soluţii inhalante, creme, unguente, bomboane medicinale.
Negrilica este o plantă erbacee din familia Ranunculaceae, originară din estul zonei Mediteraneene, cu tulpina păroasă, cu frunze alterne divizate, cu segmente liniare, cu florile de la albe la albastre cu foliolele învelişului albastre sau albăstrui-albe, şi numeroase stamine; fructul polifoliculă cu baza unită. În scopuri alimentare şi fitoterapeutice se utilizează uleiul şi seminţele.
Seminţele de negrilică sunt utilizate de sute de ani ca şi condiment sau conservant pentru hrană. Unii consideră că planta reprezintă aşa-zisul kezach din Isaiah (xxviii, 25). Planta a fost decsrisă clar de către Dioscorides, Pliniu a denumit-o Git, denumire sub care o regăsim în perioada lui Carol del Mare, acesta fiind cel care a ordonat cultivarea sa în fermele imperiale de pe domeniul său. În perioada aceea, negrilica a fost frecvent cultivată în grădini, seminţele fiind folosite medicinal în vin, ca stimulent, şi de asemenea ca aromatizant. Seminţele de Nigella au avut locul lor în ediţia din 1721 a London Pharmacopoeia, şi, de asemenea, în Bengal Pharmacopoeia ediţia 1844, fiind incluse şi în Pharmacopoeia of India (1868).
În mod normal sunt utilizate ca aromatizant în pâine, prăjituri, amestecuri de condimente, castraveţi muraţi etc. Astăzi sunt un condiment foarte popular din zona mediteraneană până în India. Au o aromă picantă după unii, sau picant – fructată după alţii, sau oarecum asemănătoare nucşoarei. Seminţele imature sunt amare, doar la coacere completă devin aromate; sunt utilizate de asemenea ca substituent pentru piper.
Seminţele de negrilică conţin ulei volatil (aprox. 0,5%) cu anetol, p-cimen, limonen, carvonă şi thymoquinonă, şi acizi graşi (17% acizi graşi saturaţi şi 82,5% acizi graşi nesaturaţi). Dintre acizii graşi predominanţi fac parte acidul linoleic, acidul oleic şi acidul palmitic. Este prezentă şi substanţa amară nigellina. Seminţele conţin şi alţi compuşi, incluzând componente nutriţionale precum vitamine şi elemente minerale, proteine şi nouă dintre aminoacizii esenţiali. Mai conţin caroten, convertit de către ficat la vitamina A, iar ca elemente minerale întâlnim calciu, fier şi potasiu.
Ca multe alte plante aromatice, seminţele de negrilică sunt benefice pentru sistemul digestiv, calmând durerile stomacale şi spasmele, având efect carminativ în caz de balonare şi flatulenţă. Seminţele coapte sunt antihelmintice, carminative, diaforetice, digestive, diuretice, emenagoge, galactogoge, laxative şi stimulente. Infuzia este utilizată în tratamentul afecţiunilor digestive şi menstruale, în cazul lactaţiei insuficiente, şi în cazul problemelor bronhice. Seminţele sunt mult utilizate în India pentru creşterea secreţiei lactate la mamele care alăptează şi încă pentru eliminarea viermilor intestinali, în special la copii.
După mai mulţi autori, activităţile principale ale seminţelor de negrilică sunt – carminativă, coleretică, antihistaminică, analgezică, antipiretică, antimicrobiană, anti-inflamatoare, emenagogă, diuretică, sudorifică, expectorantă, antihelmintică, imuno-modulatoare, antioxidantă şi anticancer. Extractele obţinute din seminţe au de asemenea efect bactericid, digestiv, diuretic, excitant, laxativ, stimulent, tonic, vermifug, sudorific şi antihipertensiv. Se utilizează pentru tratarea astmului, bronşitei, gripei, tumorilor abdominale.
Pentru utilizare externă, seminţele sunt pulvisate, amestecate cu ulei de susan şi sunt utilizate pentru tratarea abceselor, a hemoroizilor şi pentru orchitis. Seminţele pulvisate au fost folosite pentru îndepărtarea păduchilor.
S-au realizat foarte multe studii, din care multe recente (2013), care au evidenţiat pentru seminţele de negrilică efectele hipotensiv, antitoxic, antioxidand, precum şi alte efecte, ca de exemplu: antiulcerogenic, antihipertensiv, de reducere a colesterolului seric total, a lipoproteinelor de densitate joasă şi trigliceridelor, protector împotriva leziunilor reperfuziei ischemice renale, hipoglicemic, un efect ameliorativ asupra regenerării insulelor pancreatice şi corector al dislipidemiei în combinaţie cu usturoiul.
