|
Ulei Esential Aromaterapie Hapciu R7 10ml Fares
Uşurează respiraţia
Ingrediente:
Acest produs conţine uleiuri esenţiale şi fracţiuni de uleiuri folosite tradiţional, asociate şi dozate optim de specialiştii noştri într-o reţetă originală: eucalipt (10%), cimbru, mentol (3,6%), anetol, alcool etilic denat.
Beneficii ale utilizării
-contribuie la eliberarea căilor respiratorii şi la uşurarea respiraţiei
-ajută la calmarea iritaţiilor şi la reducerea secreţiilor mucoasei nazale
-reduce numărul microorganismelor potenţial patogene de la nivelul căilor respiratorii
-contribuie la reducerea disconfortului la nivelul sinusurilor
Mod de întrebuinţare
Se pun 10 picături într-un vas cu 2 litri de apă fierbinte. Timp de 10 minute se inhalează vaporii degajaţi stând aplecat peste vas, cu capul acoperit cu un prosop mare şi ochii închişi. Se face 1 inhalaţie pe zi, de preferinţă seara. Pentru aromaterapie se pun în candelă câte 5-10 picături în puţină apă. Atenţie, nu se lasă candela fără apă.
Acest produs este de uz extern.
Se recomandă efectuarea inhalaţiilor 7-10 zile.
Pentru sugari şi copii mici care nu pot face inhalaţii, recomandăm utilizarea sub formă de aromaterapie (candela de aromaterapie).
Atenţionări:
Nu se recomandă utilizarea produsului în caz de hipertensiune şi epilepsie.
Acest produs poate fi utilizat de femeile însărcinate şi mamele care alăptează, de copii, sub formă de inhalaţii sau aromaterapie.
Prezentare: sticluţă a 10 ml.
Rolul componentelor:
Este un arbust peren, originar din sudul Europei, cu frunze sempervirescente, tulpină cu ramificaţii de la subsoara frunzelor formând tufe de 20-30 cm, cu frunze mici de 6-10 mm, şi flori violacee mici.
Denumirea ştiinţifică Thymus, atribuită în parte lui Theophrastus, secolul III Î.H, provine din grecescul thymos, reprezentând conceptul grecesc de cutezanţă, curaj. Unii spun că Thymus vine de la un alt cuvânt grecesc care înseamnă „spirit” sau „fum”.
În Grecia antică, cimbrul era la fel de popular ca şi astăzi, fiind folosit la fumigaţii în timpul sacrificiilor, în temple, şi la îmbăiere, grecii considerându-l o sursă de curaj.
Egiptenii utilizau uleiul de cimbru în procesul de îmbălsămare, şi se pare că acţiunea sa antiseptică era cunoscută de pe vremea sumerienilor.
Răspândirea cimbrului în Europa s-a datorat romanilor, aceştia utilizându-l pentru purificarea templelor şi a camerelor, evocând spiritul curajului, şi pentru aromatizarea brânzei şi a lichiorurilor. Asocierea plantei cu curajul a continuat până în Evul Mediu, când era oferit simbolic bărbaţilor care plecau la luptă.
O legendă spune că cimbrul era un ingredient esenţial într-o licoare magică ce permitea celui care o bea să vadă zânele.
Din secolul XVI uleiul de cimbru e fost folosit pentru proprietăţile sale antiseptice sub formă de spălături de gură şi în aplicaţii topice.
În anul 1997 a fost ales, de către Asociaţia Internaţională pentru Plantele Medicinale, planta medicinală a anului.
Cimbrul are acţiune antiseptică, coleretică, colagogă, antitusivă, antihelmintică, antifungică şi antipruriginoasă.
Acţiunile farmacologice documentate susţin multe întrebuinţări tradiţionale ale cimbrului, care au fost în principal atribuite uleiului volatil cu compuşi fenolici (timol şi carvacrol, împreună reprezentând cca. 70%) şi flavonoidelor.
Cimbrul este un antibiotic puternic, acţiunea antibiotică a uleiului volatil de cimbru fiind dovedită şi la noi prin realizarea de aromatograme (antibiograme realizate cu uleiuri volatile).
Tradiţional cimbrul este folosit în dispepsie, gastrite cronice, astm, diaree şi enuresis la copii, laringite, tonsilite (ca gargară), specific în pertusis şi bronşite, tuse şi catar al tractului respirator superior.
Unele studii au demonstrat efectele imunomodulatoare ale uleiului de cimbru, benefice în infecţii şi boli imunitare.
Studiile recente au demonstrat şi o acţiune de protejare a moleculei de ADN de leziunile induse prin oxidare (acţiune antioxidantă), şi un efect de reducere la femei a durerilor din perioada menstruaţiei (efect comparativ cu al ibuprofenului).
Arbore foarte înalt (ajunge până la 140 m înălţime), originar din Tasmania. Frunzele sunt persistente, simple, cele tinere sesile, ovate, subţiri, iar cele mature alterne, peţiolate, falciforme. Mezofilul frunzelor conţine buzunare secretoare de ulei esenţial. Ca produs vegetal se utilizează frunzele mature recoltate tot timpul anului sau în perioada aprilie-septembrie.
Denumirea de Eucalyptus înseamnă „bine acoperit”, referindu-se la capacul mic ce acoperă mugurele înainte de înflorire.
Se spune despre eucalipt că este cel mai util arbore din lume. Aborigenii din continentul Australian îl priveau ca pe o plantă medicinală ce vindecă tot.
Genul Eucalyptus cuprinde cca. 300 de specii cu 700 de varietăţi, fiind utilizate pentru orice de la fabricarea hârtiei, mulci, combustibil, ca lemn de esenţă tare, pentru asigurarea umbrei, şi ca protector în calea vânturilor până la ajutor în lupta împotriva malariei. Sistemul său radicular extins absoarbe o cantitate mare de apă, motiv pentru care a fost cultivat în zonele infestate de malarie pentru drenarea terenurilor şi purificarea aerului.
Botanistul şi exploratorul german, baronul Ferdinand Von Muller, a sugerat că aroma arborelui se poate dovedi antiseptică. În 1855 guvernul francez a trimis seminţe de eucalipt în Algeria pentru realizarea de culturi, urmare a acestui fapt fiind transformarea unor zone contaminate în zone uscate, sănătoase.
Uleiul de eucalipt a fost obţinut prima dată, prin distilare, în 1788, cu un necesar de peste 20 de kilograme material vegetal pentru 500 g ulei volatil, doi medici ai vremii, White şi Cossiden utilizând acest ulei esenţial pentru tratarea problemelor pulmonare. Prima lucrare despre efectele antiseptice şi antibacteriene ale uleiului esenţial au fost publicate în Germania de către medicii Cole şi Homeyer, aceştia clasificându-l ca sudorific, stimulent anticataral şi astringent. Extras din Eucalyptus peperita, uleiul esenţial original introdus în Europa, a fost denumit „Sydney peppermint” şi a devenit rapid foarte popular.
Remediile populare tradiţionale utilizau frunzele şi uleiul pentru bolile respiratorii, afecţiunilor febrile, şi, de asemenea, pentru probleme ale pielii precum arsuri, ulceraţii şi răni.
În primul război mondial a fost o cerere imensă de ulei esenţial de eucalipt, acesta fiind utilizat pentru a controla epidemiile de meningită şi gripă din 1919.
Frunzele şi uleiul de eucalipt sunt demult parte din Farmacopeele şi publicaţiile de profil din Europa – deja din 1873, Köhler a descris utilizarea sa în sudul Europei în febră, dureri nevralgice, astm, tuberculoză şi ca antiseptic. În 1938 Madaus descrie utilizarea frunzelor şi a uleiului esenţial – „uleiul stimulează secreţia salivei şi a sucurilor gastrice. Îmbunătăţeşte apetitul. Administrarea orală a siropului era prescrisă în cazul tusei convulsive iar frunzele erau utilizate extern ca agent antiseptic. Adiţional, era utilizat în inhalaţii pentru tratamentul catarului şi a afecţiunilor inflamatorii ale tractului respirator şi în cazul astmului. Este util de asemenea ca remediu pentru febră, catarul tractului urinar, gripă, reumatism, nevralgie, malarie, diaree febrilă, sângerări gincivale şi ca antihelmintic.”
În prezent, arhi-cunoscut tratament natural util în afecţiunile respiratorii, regăsim eucaliptul în produsele naturiste sub formă de ceaiuri, siropuri de tuse, soluţii inhalante, creme, unguente, bomboane medicinale.
|
