Imunorezistan Forte 50ml PlantExtrakt
Susţine refacerea şi revitalizarea organismului în timpul infecţiilor respiratorii.
Beneficii:
-Reduce intensitatea simptomelor din infecţii respiratorii
-Grăbeşte vindecarea
-Revigorează organismul
-Bine tolerat de organism
-Lipsit de toxicitate (fără reacţii adverse si contraindicaţii)
-Susţine refacerea şi revitalizarea organismului în timpul infecţiilor respiratorii - recomandat la debutul infecţiilor de tip viral şi/sau bacterian ale căilor respiratorii superioare.
-Foarte eficient la administrare de la primele semne ale stărilor febrile de tip gripal: curbatură musculara, dureri osoase, dureri de cap asociate cu globi oculari dureroşi.
-Preparatul asociază efectului imunostimulator dat de Echinacea purpurea, acţiunea antiinflamatoare dată de Eupatorium perfoliatum - recomandat în curbatura musculară însoţită de dureri osoase şi cefalee asociată cu globi oculari dureroşi, precum şi efectele plantei de origine africană, Pelargonium sidoides: antibacterian, antiviral şi expectorant, permiţând organismului să expectoreze mucusul contaminat, creând astfel condiţii mai puţin favorabile pentru multiplicarea bacteriilor şi virusurilor. De asemenea, se adaugă efectului general şi acţiunea tonică, antiastenică, de revigorare a organismului slăbit şi de grăbire a recuperării, dată de Eleutherococcus senticosus - ginsengul siberian.
Compozitie:
-suc stabilizat şi standardizat obţinut prin presare la rece din herba înflorită de Echinacea purpurea (din cultură ecologică),
-extract vegetal de Eleutherococcus senticosus,
-extract vegetal de Pelargonium sidoides (Umckaloabo),
-extract vegetal de Eupatorium perfoliatum.
Conţine alcool etilic de cereale 30 % vol.
Administrare:
Adulţi şi copii peste 7 ani: 2 ml de 3 ori/zi; în prima zi se administrează câte 2ml de 5-7 ori/zi.Se continuă administrarea timp de 3-4 zile şi după îmbunătăţirea stării generale.
A se agita înainte de folosire!
Rolul componentelor:
Echinacea are o tradiţie îndelungată în cultura indienilor din ţinuturile Americii de Nord, care o preferau pentru menţinerea sănătăţii în timpul iernii. În acest scop, indienii aplicau cataplasme cu rădăcină, şi consumau ceaiuri de Echinacea. Planta a fost foarte folosită în America până în anii ’40, iar europenii, care au descoperit-o în anii ’30, o folosesc constant şi intens şi astăzi.
Botaniştii au numit-o Echinus (arici de mare) pentru a descrie centrul florii, în formă de con ghimpos. Sute de studii ştiinţifice au dovedit că Echinacea sprijină funcţiile sistemului imunitar.
Echinacea este o plantă perenă, de 100-150 cm înălțime, cu frunze lanceolat ascuțite la vârf și dințate. Florile sunt dispuse solitar la vârfurile ramurilor. Florile tubulare sunt așezate bombat, sub formă de cupă întoarsă, înconjurate de flori ligulate, de culoare roz până la roșu intens. Înfloresc din luna iunie până în octombrie. Speciile de Echinacea sînt originare din nordul Americii, trei dintre ele (E.purpurea, E.pallida, E.angustifolia) prezentînd interes medical.
Folosită încă din vremuri îndepărtate pentru tratarea diverselor infecții și pentru întărirea sistemului imunitar, în zilele noastre extractul de echinaceea este cunoscut și pentru efectele benefice pe care le aduce în caz de gripă, răceală și sindromul oboselii cronice. Planta a fost utilizată în medicina populară a amerindienilor, în special pentru protecţia faţă de infecţiile respiratorii, gripă sau muşcăturile de şarpe. Peste 350 de studii clinice atestă efectele de tip imuno protector al Echinaceei în evoluţia infecţiilor respiratorii, ca şi posibilitatea utilizării ei în profilaxia acestor boli. Se recomandă administrarea preparatelor de echinacea încă de la apariţia primelor semne de boală şi pînă la dispariţia lor. Se utilizează sub formă de infuzie, capsule, sirop, comprimate iar extern intră în compoziția unor creme. Din echinaceea se pot folosi rădăcinile și floarea. Rădăcinile sunt mai des utilizate decât florile. Rădăcinile se obțin de la plante cu vârste mai mari de 4 ani iar florile se culeg când sunt complet deschise.
Echinacea conține substanțe active (polizaharide, alchilamide, flavonoide, uleiuri esențiale) care reduc intensitatea durerii, ameliorează inflamația, grăbesc cicatrizarea leziunilor și au puternic efect antioxidant.
Ginsengul siberian aparține familiei Araliaceae, fiind o rudă îndepărtată a ginsengului asiatic, Panax ginseng. Arbust deciduu, înalt de până la 3 m, nativ în regiunea taigalei Estului îndepărtat (partea de sud-est a Rusiei, nordul Chinei). De la ginsengul siberian folosim rizomii şi rădăcinile, care se recoltează primăvara devreme sau toamna la afârşitul perioadei de vegetaţie.
Plantele din genul Ginseng sunt printre cele mai vchi şi mai preţuite plante folosite în fitoterapie. Utilizarea lor în medicina chineză merge în urmă cu până la 4000 de ani. În poporul chinez există de foarte multă vreme credinţa că ginsengul (aici fiind vorba de cel asiatic, Panax ginseng) creşte longevitatea, îmbunătăţeşte sănătatea, memoria şi pofta de mâncare.
Ginsengul siberian are o poveste diferită, istoria recentă începând în 1855 când doi oameni de ştiință ruşi au călătorit din St. Petersburg înspre regiunea Ussuri din Rusia, de-a lungul râului Amur. În această regiune unul din ei a boservat o vastă zonă vegetată de acest arbust cu frunze asemănătoare castanului şi cu lăstari semănând cu ginsengul asiatic şi, nefiind capabili să identifice planta, cei doi oameni de ştiinţă au luat un exeplar cu ei înapoi la St. Petersburg pentru a o clasifica. Astfel, planta a primit denumirea Eleuthero, însemnând arbust-fără-fructe, şi denumirea specifică de senticosus, care tradusă din latină înseamnă spinos. Abia la mijlocul secolului XX a fost redescoperit, când oamenii de ştiinţă ruşi au început investigațiile ştiinţifice asupra substanţelor plantei care ”produc o rezistenţă nespecifică a organismului”. Aceste substanţe au fost denumite adaptogeni.
În occident, cercetările asupra substanţelor adaptogene au început cu Panax, acesta fiind cel mai cunoscut şi utilizat până atunci. Dar, din cauza costurilor ridicate pe care le impunea procurarea plantei, cercetătorii au căutat alternative printre speciile genului, iar cel mai promițător s-a dovedit a fi ginsengul siberian, iar începând din anii 1950 s-au realizat numeroase studii asupra efectelor acestei plante, fiind evaluată şi utilizarea sa tradiţională.
În medicina tradiţională chineză este denumit “Ci-wu-jia”. Duke (1985) a raportat faptul că planta a fost folosită în oraşul Harbin din Nord-Estul Chinei ca remediu popular pentru bronşită, afecţiuni cardiace, şi reumatism, utilizarea regulată a plantei fiind pentru a revigora organismul, a îmbunătăţi starea generală de sănătate, a îmbunătăţi memoria, pofta de mâncare, pentru creşterea longevităţii, în fond servind ca medicament preventiv şi tonic general. În Taiwan era folosit în medicina populară la pacienţi cu hepatite şi cancer.
Referinţele bibliografice, mergând până în 1960, relevă faptul că ginsengul siberian a fost utilizat medicinal şi în restul lumii timp de decade – are utilizare medicinală în Franţa fiind cuprins în Farmacopeea Franceză 10, în Germania, în Rusia, în Regatul Unit fiind cuprins de asemenea în British Herbal Pharmacopoeia, în china în Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005. De la publicarea primului articol în 1960, au mai apărut peste 1000 de articole despre Eleutherococcus. Preparate din ginsengul siberian au fost utilizate în scop medicinal în Germania dinainte de 1978, când a fost notificat de către autoritatea germană primul produs medicinal. Acum este pe larg comercializat în farmacii, sau în magazinele naturiste ca şi supliment alimentar, în Statele Unite şi Europa.
S-au realizat numeroase studii farmacologice şi clinice, precum şi recenzii publicate în jurnalele medicale şi farma, începând încă din 1957. În 1962 în fosta URSS a fost aprobat de către Comitetul Farmacologic un extract din plantă pentru utilizare clinică sub indicaţia de „stimulent”. În 1966 a fost recomandat în programul sovietic spaţial, iar în 1968 a fost publicată prima carte pe subiectul „Eleutherococcus”. După aceasta, rezultatele obţinute în studiile realizate în Rusia, au fost verificate de către cercetătorii din lumea întreagă.
În Rusia a fost utilizat de asemenea în spitale în secţiile de oncologie pentru a creşte toleranţa pacienţilor la efectele adverse ale chimio- şi radioterapiei.
În prezent utilizarea ginsengului siberian este pe larg recunoscută: ca şi tonic în cazul stărilor de oboseală de epuizare fizică, şi senzaţiilor de slăbiciune şi pierdere a concentrării; ca şi profilactic şi tonic revigorant pentru îmbunătăţirea stării psihice şi mentale în astenia funcţională, ca întăritor, în stări de convalescenţă; ca adaptogen, pentru a creşte rezistenţa organismului în cazul expunerii la factori stresanţi precum temperaturile ridicate sau scăzute, epuizare fizică, visusuri, bacterii, produse chimice, condiţii de muncă extreme, poluare chimică sau fonică.
Genul Pelargonium, din familia Geraniaceae, include plante originare din sudul Africii, erbacee, arbuşti şi subarbuşti, anuale şi perene, decidue sau sempervirescente. La noi sunt cultivate ca plante ornamentale, şi le cunoaştem sub numele de muşcate. Pelargonium graveolens, sau geraniu, este una din muşcatele al cărei ulei esenţial are aromă de trandafiri. Denumirea genului derivă din cuvântul grecesc pelargos, care înseamnă barză, datorită asemănării fructului plantei cu capul şi ciocul unei berze, de unde şi denumirea populară a multora din plantele genului de ciocul berzei.
Muşcatele au fost introduse în lumea occidentală atunci când naturaliştii, colecţionarii de plante şi medicii de bord ai navelor care navigau pe rutele comerciale în zona Capului Bunei Speranţe au adus plantele din călătoriile lor la începutul secolului XVII. Prima muşcată cultivată în Europa se consideră a fi Pelargonium triste, adusă în gradina botanică din Leiden în jurul lui 1631, posibil chiar mai devreme.
Pelargonium graveolens, cunoscută şi ca muşcata cu ulei de roză, aşa cum o cunoaştem noi – geraniu, a devenit un substitut al uleiului de trandafir în industria parfumurilor din Franţa. Uleiul esenţial obţinut din plantă are într-adevăr un parfum cu arome de trandafir şi portocală, fiind intens utilizat în aromaterapie, în produse de îngrijire a pielii şi ca aromatizant alimentar. În prezent, China produce şi furnizează cea mai mare cantitate de ulei de geraniu, urmată de Egipt.
Planta întreagă are efect relaxant, astringent, antidepresiv şi antiseptic, reduce inflamaţiile şi controlează sângerările. Se întrebuinţează intern în tratamentul problemelor premenstruale şi de menopauză, în greţuri, amigdalite şi circulaţie sangvină deficitară. Extern, este folosită în tratamentul acneei, eczemelor, hemoroizilor, contuziilor, şi pentru înlăturarea păduchilor. Frunzele pot fi folosite proaspete tot timpul anului, în pot-pourri. Uleiul volatil se aplică local în cancerul cervical.
Geraniu este printre produsele naturale considerate a juca un rol pozitiv ca alternativă la produsele chimice de sinteză în afecţiunile clinice. Astfel, studiile ştiinţifice au demonstrat pentru uleiul de geraniu o activitate antifungică împotriva Candida albicans. Extractele au demonstrat efecte antibacteriene şi antioxidante extraordinare, care le pot face utile în industria alimentară şi cea cosmetică. Un studiu mai recent a arătat că aplicarea unei formule în gel cu ulei de geraniu 1% este eficientă în tratamentul stomatitelor.
