Maraton forte 4 cps + Ladies Dream 2 cps Parapharm

Maraton forte 4 cps + Ladies Dream 2 cps Parapharm

Pachet special creat pentru cupluri fericite!

Maraton forte 4 capsule Parapharm
Capsule pentru creșterea performanței sexuale masculine
Mod de prezentare: 4 capsule gelatinoase tari/cutie

Eficacitatea deosebită și efectul imediat al acestui produs se datorează folosirii unor superconcentrate din plante alături de o formă activă a aminoacidului L-arginină.
Acesta din urmă este un donator de monoxid de azot, moleculă care joacă un rol crucial în realizarea erecției.

Efecte adjuvante:
• erecții ferme de lungă durată;
• senzație de tinerețe și vigoare;
• atracție sexuală mărită;
• plăcere sexuală sporită.
Efectul acestui supliment alimentar se va simți încă de la prima administrare. Nu este necesară folosirea curativă, dar administrările repetate dau efecte net superioare în timp.

Administrare:
Se recomandă consumul ocazional de 1-2 capsule/zi, într-o singură doză cu un pahar de lichid (apă minerală, suc de fructe), înainte cu aproximativ două ore de actul sexual.
Se poate folosi și curativ consumând o capsulă zilnic.
Pentru obținerea efectului maxim se recomandă consumul capsulelor pe stomacul gol cu un pahar de suc proaspăt de grapefruit.

Contraindicații: Produsul este contraindicat persoanelor cu afecțiuni cardiace grave, și în general, când efortul fizic este contraindicat.

Ingrediente - 1 capsulă conține:
L-Arginină alfa cetoglutarat 140,00 mg
Epimedium - extract uscat (Epimedium brevicorum Maxim) 48,00 mg
Muira puama - extract uscat (Ptychopetalum olacoides)  40,00 mg
Ginseng asiatic - extract uscat (Panax ginseng)        40,00 mg
Ginseng siberian - extract uscat (Eleuterococcus senticosus) 40,00 mg
Tribulus - extract uscat (Tribulus terrestris)            40,00 mg
Polygonum - extract uscat (Polygonum multiflorum Thunb)   32,00 mg
Guarana - extract uscat (Paullinia cupana - Kunth)        20,00 mg

Rolul componentelor:
L-arginina este un aminoacid care, de obicei, este disponibil in comert sub forma de supliment, dar poate fi obtinut si in mod natural, prin dieta. Alimentele care contin l-arginina includ proteinele de oringine animala si vegetala, cum ar fi produsele lactate, carnea (de pasare si peste, mai ales) si nucile.
Necesara pentru productia proteinelor, l-arginina ajuta la eliminarea amoniacului din organism (deseu) si stimuleaza eliberarea de insulina. In plus, l-arginina este folosita pentru fabricarea de oxid nitric (un compus care relaxeaza vasele de sange). Desi unele studii sugereaza ca l-arginina ofera beneficii pentru sanatate, alte cercetari confirma ca aceasta poate avea efecte nocive asupra unor persoane.
Arginina este un aminoacid, un element cheie in generarea oxidului nitric in organism. Se gaseste in oua, carne si lapte si este disponibila si sub forma de capsule. Este clasificata ca un aminoacid non-esential, dar se transforma in acid esential atunci cand stresul actioneaza asupra organismului (ca urmare a unor traumatisme sau in timpul sarcinii). Studiile recente au indicat faptul ca arginina poate juca un rol important in tratamentul pacientilor cu insuficienta cardiaca cronica, prin dilatarea vaselor de sange.
Exista dovezi ca barbatii care au fost diagnosticati cu tulburari erectile ar putea beneficia de efectele pozitive ale l-argininei, prin relaxarea muschilor din jurul vaselor care furnizeaza sange, penisului. Astfel, vasele de sange din penis se dilata, creste fluxul de sange de la nivelul acestui organ, fiind posibila mentinerea unei erectii.
Diferenta dintre modul de actiune al medicamentului Viagra si al l-argininei este ca prima blocheaza enzima numita PDE5, care distruge oxidul nitric, iar a doua este folosita pentru a produce oxid nitric. In ce priveste modul de administrare, l-arginina se va utiliza zi de zi pentru tratarea disfunctiei erectile.

Cercetatorii italieni au descoperit, dupa ce au analizat multe plante cu potential afrodisiac, ca Epimedium, o planta cunoscuta inca din China antica poate fi folosita pentru imbunatatirea functiei erectile si cresterea libidoului.
Ingredientul activ al acestei plante este icariinul. Un alt efect al epimediumului este ca permite sangelui sa ajunga in penis in cantitati mult mai mari. Astfel, creste nivelul oxidului nitric, relaxand muschii. De asemenea, la fel ca si Viagra, actioneaza si ca un usor inhibitor al PDE-5 si ajuta la eliberarea testosteronului, care in mod natural creste apetitul sexual si rezistenta.

Muira puama este un arbust care crește în Brazilia. Un alt nume pentru el este "lemnul potenței" datorită reputației sale ca ajutor sexual în Amazon. Multe părți ale plantei sunt folosite, dar utilizarea cea mai comună de către oamenii nativi este să consume coaja de copac. Muira puama este comercializat în lumea occidentală sub formă de ceaiuri sau capsule și nu este reglementata de Administrația pentru Alimente și Medicamente. Acest remediu pe bază de plante poate interacționa cu alte medicamente.
Un articol din Nutrition Review spune că muira puama a fost folosita de mult timp ca afrodiziac în America de Sud. Studiile clinice confirmă că planta îmbunătățește funcția sexuală, inclusiv capacitatea de a obține erecție puternica și excitare. Un studiu din 1995 al Institutului de Sexologie din Paris, sub supravegherea dr. Jacques Waynberg, a arătat o îmbunătățire semnificativă în 51% dintre participanții cu disfuncție erectilă. De asemenea, 62% dintre bărbații din grup au crescut foarte mult libidoul sau dorința sexuală, potrivit cercetătorilor. Într-un alt studiu realizat în 1990 de Dr. Waynberg, 66% dintre bărbați au raportat o creștere a frecvenței actului sexual. Dacă intenționați să luați muira puama pentru a crește dorința sexuală sau pentru a ajuta la menținerea unei erecții, consultați mai întâi un specialist în domeniul sănătății.

Ginsengul este o plantã originarã din China şi este cultivatã pe scarã largã în Asia, nu doar în ţara de origine, ci şi în Coreea, Japonia şi Rusia.
Rãdãcinile de ginseng se bucurã, de mai bine de 2000 de ani, de o reputaţie ieşitã din comun, fiind considerate un panaceu. Faptul acesta s-a reflectat pânã şi în denumirea latinã a plantei („panax” înseamnã medicament universal).
Pornind probabil de la forma rãdãcinilor de ginseng, care sugereazã forma corpului uman cu mâinile şi picioarele de o parte şi de alta a trunchiului, s-a rãspândit credinţa popularã cã aceste rãdãcini ar fi bune la tratarea bolilor oricãrui organ al corpului omenesc.
Faima ginseng-ului s-a extins în ultimele decenii aproape peste tot în lumea occidentalã. Pe lângã specia asiaticã sunt cunoscute o serie întreagã de specii înrudite, dintre care cele mai familiare sunt ginseng-ul american (Panax quinquefolius) şi ginseng-ul japonez (Panax japonicus). Ginseng-ul siberian (Eleutherococcus senticosus) nu aparţine genului Panax şi nu conţine substanţele active specifice acestuia.

Ginsengul siberian aparține familiei Araliaceae, fiind o rudă îndepărtată a ginsengului asiatic, Panax ginseng. Arbust deciduu, înalt de până la 3 m, nativ în regiunea taigalei Estului îndepărtat (partea de sud-est a Rusiei, nordul Chinei). De la ginsengul siberian folosim rizomii şi rădăcinile, care se recoltează primăvara devreme sau toamna la afârşitul perioadei de vegetaţie.
Plantele din genul Ginseng sunt printre cele mai vchi şi mai preţuite plante folosite în fitoterapie. Utilizarea lor în medicina chineză merge în urmă cu până la 4000 de ani. În poporul chinez există de foarte multă vreme credinţa că ginsengul (aici fiind vorba de cel asiatic, Panax ginseng) creşte longevitatea, îmbunătăţeşte sănătatea, memoria şi pofta de mâncare.
Ginsengul siberian are o poveste diferită, istoria recentă începând în 1855 când doi  oameni de ştiință ruşi au călătorit din St. Petersburg înspre regiunea Ussuri din Rusia, de-a lungul râului Amur. În această regiune unul din ei a boservat o vastă zonă vegetată de acest arbust cu frunze asemănătoare castanului şi cu lăstari semănând cu ginsengul asiatic şi, nefiind capabili să identifice planta, cei doi oameni de ştiinţă au luat un exeplar cu ei înapoi la St. Petersburg pentru a o clasifica. Astfel, planta a primit denumirea Eleuthero, însemnând arbust-fără-fructe, şi denumirea specifică de senticosus, care tradusă din latină înseamnă spinos. Abia la mijlocul secolului XX a fost redescoperit, când oamenii de ştiinţă ruşi au început investigațiile ştiinţifice asupra substanţelor plantei care ”produc o rezistenţă nespecifică a organismului”. Aceste substanţe au fost denumite adaptogeni.
În occident, cercetările asupra substanţelor adaptogene au început cu Panax, acesta fiind cel mai cunoscut şi utilizat până atunci. Dar, din cauza costurilor ridicate pe care le impunea procurarea plantei, cercetătorii au căutat alternative printre speciile genului, iar cel mai promițător s-a dovedit a fi ginsengul siberian, iar începând din anii 1950 s-au realizat numeroase studii asupra efectelor acestei plante, fiind evaluată şi utilizarea sa tradiţională.
În medicina tradiţională chineză este denumit “Ci-wu-jia”. Duke (1985) a raportat faptul că planta a fost folosită în oraşul Harbin din Nord-Estul Chinei ca remediu popular pentru bronşită, afecţiuni cardiace, şi reumatism, utilizarea regulată a plantei fiind pentru a revigora organismul, a îmbunătăţi starea generală de sănătate, a îmbunătăţi memoria, pofta de mâncare, pentru creşterea longevităţii, în fond servind ca medicament preventiv şi tonic general. În Taiwan era folosit în medicina populară la pacienţi cu hepatite şi cancer.
Referinţele bibliografice, mergând până în 1960, relevă faptul că ginsengul siberian a fost utilizat medicinal şi în restul lumii timp de decade – are utilizare medicinală în Franţa fiind cuprins în Farmacopeea Franceză 10, în Germania, în Rusia, în Regatul Unit fiind cuprins de asemenea în British Herbal Pharmacopoeia, în china în Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005. De la publicarea primului articol în 1960, au mai apărut peste 1000 de articole despre Eleutherococcus.  Preparate din ginsengul siberian au fost utilizate în scop medicinal în Germania dinainte de 1978, când a fost notificat de către autoritatea germană primul produs medicinal. Acum este pe larg comercializat în farmacii, sau în magazinele naturiste ca şi supliment alimentar, în Statele Unite şi Europa.
S-au realizat numeroase studii farmacologice şi clinice, precum şi recenzii publicate în jurnalele medicale şi farma, începând încă din 1957. În 1962 în fosta URSS a fost aprobat de către Comitetul Farmacologic un extract din plantă pentru utilizare clinică sub indicaţia de „stimulent”. În 1966 a fost recomandat în programul sovietic spaţial, iar în 1968 a fost publicată prima carte pe subiectul „Eleutherococcus”.  După aceasta, rezultatele obţinute în studiile realizate în Rusia, au fost verificate de către cercetătorii din lumea întreagă.
În Rusia a fost utilizat de asemenea în spitale în secţiile de oncologie pentru a creşte toleranţa pacienţilor la efectele adverse ale chimio- şi radioterapiei.
În prezent utilizarea ginsengului siberian este pe larg recunoscută: ca şi tonic în cazul stărilor de oboseală de epuizare fizică, şi senzaţiilor de slăbiciune şi pierdere a concentrării; ca şi profilactic şi tonic revigorant pentru îmbunătăţirea stării psihice şi mentale în astenia funcţională, ca întăritor, în stări de convalescenţă; ca adaptogen, pentru a creşte rezistenţa organismului în cazul expunerii la factori stresanţi precum temperaturile ridicate sau scăzute, epuizare fizică, visusuri, bacterii, produse chimice, condiţii de muncă extreme, poluare chimică sau fonică.

Damiana este un arbust mic din familia Passifloraceae vegetând în zona Indiilor de Vest, a Americii Centrale şi de Sud, care creşte până la 1-2m înălţime; prezintă frunze lungi de 10-25 cm, flori mici, galbene, aromatice şi fructe mici cu miros dulceag şi gust asemănător cu al smochinei.

S-a descoperit faptul că damiana era folosită ca afrodisiac în civilizaţia maiaşă antică, precum şi pentru ameţeală şi pierderea echilibrului. Un misionar spaniol a raportat faptul că indienii din zona Mexicului preparau o băutură din frunzele de damiana, adăugau zahăr şi o consumau pentru presupusa sa putere de a îmbunătăţi viaţa sexuală.

Planta are o îndelungată tradiţie de utilizare. Pe lângă efectul afrodisiac, se consideră că acţionează ca şi tonic, antidepresiv, diuretic, antitusiv şi laxativ blând, fiind tradiţional folosită în depresie, anxietate, perturbări sexuale, stări de slăbiciune, menstruaţie neregulată, ulcer gastric şi constipaţie. În Mexic planta este folosită şi pentru astm, bronşită, nevroză, spermatoree, dureri stomacale.

Prima înregistrare în literatură a efectului afrodisiac s-a găsit a fi mai veche de 100 de ani. Din 1888 până în 1947 frunzele de damiana şi elixirele preparate pe baza acestora au fost listate în Manualul Farmaceutic Naţional al Statelor Unite.

Planta a fost adusă în Europa destul de timpuriu, având în vedere faptul că aceasta apare menţionată în literatură în secolul XIX, fiind descrisă utilizarea sa în homeopatie ca tonic pentru organele genitale, în incontinență urinară și migrenă; damiana a fost prescrisă cu succes în unele forme de epuizare cerebrală și atonie generală a sistemului nervos, însoţită de dureri de cap severe si crize de paralizie.

British Herbal Pharmacopoeia citează recomandări de utilizare pentru nevroze însoţite de anxietate cu factor sexual predominant, depresie, dispepsie pe bază nervoasă, constipaţie atonică.

Compoziţia chimică a damianei este complexă, componentele sale nefiind complet identificate. Frunzele conţin până la 1% ulei volatil care cuprinde în compoziţia sa cel puţin 20 de constituenţi (printre aceştia 1,8-cineol, p-cimen, alfa- şi beta-pinen, timol, alfa-copaen şi calamen); frunzele mai conţin tanin, flavonoide, beta-sitosterol, damianină (o substanţă maron, amară), şi glicozidele gonzalitosină, arbutină şi tetrafilina B.

În 1999, pentru evaluarea utilizării tradiţionale a plantei în disfuncţii sexuale şi impotenţă, un grup de cercetători italieni au administrat damiana unor şobolani ce prezentau lentoare sexuală sau impotenţă, dar şi unor şobolani normali; planta nu a avut efect asupra animalelor normale, dar la celelalte s-a observat faptul că au devenit mai active sexual. În Statele Unite sunt patentate mai multe produse conţinând damiana şi alte plante, recomandate pentru atonie sexuală dar şi pentru anxietate, depresie, dureri de cap şi stări de epuizare. Un studiu in vitro a raportat faptul că unele substanţe din compoziţia plantei se leagă de receptorii pentru progesteron în culturile de celule tumorale mamare determinând cercetătorii să concluzioneze că aceasta are o activitate neutră sau anti-estrogenică.

Damianei i-a fost atribuit un efect inhibitor asupra sistemului nervos; aceasta a mai fost folosită, în combinaţie cu alte plante şi pentru activitatea sa termogenică.

Damiana mai ajută, de asemenea, la echilibrarea balanţei hormonale la femei şi în cazul celor aflate în perioada menopauzei la controlul apariţiei bufeurilor.

Oamenii de ştiinţă au studiat şi utilizarea tradiţională a damianei în diabet, cercetătorii mexicani raportând activitatea hipoglicemică a plantei după administrarea infuziei la şoarecii diabetici.

Ghimbirul este o specie originară din Asia tropicală; perenă, cu rizom cărnos, ramificat ca o mână cu degete, cu tulpini aeriene ierboase ce se reînnoiesc anual, unele fiind înalte cu frunze, altele scurte, reproducătoare, purtând florile.

Denumirea provine de la grecescul zingiber, cuvânt de origine sanscrită.

Plantă medicinală cunoscută din vechime, ghimbirul a fost utilizat ca remediu în medicina tradiţională chineză şi indiană de mai bine de 2500 de ani. În medicina Ayurvedică a fost folosit ca remediu natural carminativ, anti-colitic, pentru stimularea digestiei, pentru hemoroizi, boli cronice ale pielii, obezitate şi sângerări anormale după naştere. În Medicina Tradiţională Chineză a fost şi este recomandat în balonare, tuse, vomă, diaree şi reumatism.

În Europa ghimbirul a fost menţionat în secolul I de către medicul grec Dioscorides, pentru proprietăţile sale digestive, pentru stimularea intestinală şi ca util pentru stomac. Din jurul anilor 1100 a fost utilizat în toate ţările europene. În lucrările medicale europene vechi, scrise de Harpestreng cca.1200, Lonicerus 1564, Matthiolus 1626, Bentley şi Trimen 1880, ghimbirul este descris ca util pentru stimularea apetitului şi a digestiei, pentru intestin şi pentru infecţii bucale şi gingivale. Monografiile ghimbirului au fost şi încă sunt parte din majoritatea farmacopeelor europene şi non-europene [Imbesi 1964; Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005; Farmacopeea Ayurvedică Indiană; Farmacopeea Indiană 2007] şi bineînţeles din Farmacopeea Europeană 7. Farmacopeea Chineză recomandă ghimbirul în senzaţii de rece, vomă şi diaree însoţite de extremităţi reci şi puls slab; pentru dispnee şi tuse cu expectoraţie abundentă.

Rădăcina de ghimbir conţine ulei esenţial cu peste 100 de compuşi identificaţi, în principal compuşi terpenoidici. Principiile responsabile de gustul picant, sau constituenţii non-volatili, ai ghimbirului, sunt considerate responsabile pentru proprietăţile aromatice ale acestuia, şi pentru activitatea farmacologică. Printre acestea: gingerolii, shagaolii, gingerdione, paradol, vallinoide, galanali A şi B, şi zingerona. Alţi compuşi ai ghimbirului constau în carbohidraţi, grăsimi, minerale, oleorezine, vitamine, ceruri, enzime proteolitice. Rizomul de ghimbir conţine venilil-cetone pungente, incluzând (6)-gingerol şi (6)-paradol, pentru acestea raportându-se activitate puternic antiinflamatoare precum şi proprietăţi antitumorale.

Pe lângă aceste proprietăţi bine cunoscute, datorită cărora găsim ghimbirul individual sau în combinaţii în produsele naturiste de la noi, acesta mai posedă proprietăţi antiemetice, antinociceptive, antitusive (siropuri de tuse), antioxidante, cardiotonice, imunomodulatoare şi chiar hipocolesterolemiante. Ghimbirul, fiind un agent termogenic, poate fi considerat ca agent funcţional pentru restaurarea unei balanţe energetice pozitive, şi ca urmare poate fi util în terapia naturistă a obezităţii.