HerpesPrim 30 capsule Herbagetica

HerpesPrim 30 capsule Herbagetica

HerpesPrim este un produs specializat pentru a combate erupțiile cutanate cauzate de Herpes simplex. Conține 13 extracte premium, esențiale, care acționează din interior, având rezultate benefice remarcabile asupra țesuturilor afectate de herpes.

Beneficii:

• Stimulează activitatea sistemului imunitar în prezența virusului Herpes simplex
• Limitează multiplicarea și recurența în organism a virusului
• Are efect dermatoregenerator, favorizând refacerea ţesuturilor mucoase și a pielii
• Calmează inflamația, roșeața și senzația de iritație
• Are efect antioxidant

HerpesPrim se recomandă pentru mai multe tipuri de herpes, inclusiv cel oral, genital sau ocular.

Eficiența produsului HerpesPrim este dată de combinația unică de 13 extracte premium care acționează simultan, pe mai multe direcții pentru a combate herpesul.

HerpesPrim limitează multiplicarea și recurența virusului herpetic în organism prin extractele concentrate de Andrographis, Măslin, Astragalus, Ginseng-siberian, Lemn-dulce, Brusture, Roiniță, Neem și Ghimbir. Aceste extracte grăbesc refacerea zonelor afectate și stimulează activitatea sistemului imunitar.

HerpesPrim prin extractele de Andrographis, Măslin, Astragalus, Lemn-dulce, Neem, Giloy, Ghimbir și Zinc are efect imunostimulator. Prin acțiunea acestor extracte se activează celulele imunitare specializate și sunt protejate celulele sănătoase.

Adjuvant în:

• Herpes oral
• Herpes genital
• Herpes ocular
• Deficiențe imunitare
• Erupții cutanate de cauze virale sau bacteriene
• Viroze

Efectul HerpesPrim aduce un beneficiu cheie pentru piele și țesuturile mucoase afectate. Extractele de Andrographis, Roinița, Giloy, Brusture, Ghimbir, Zinc și Neem. Acestea refac pielea afectată, reduc roșeața și iritația.

Compoziția produsului aduce și un excelent suport antioxidant. Prin extractele de Păpădie, Brusture, Ghimbir, Piper-negru și Neem pielea este protejată atât de factorii interni, cât și externi care pot provoca leziuni. În plus, extractele din HerpesPrim susțin și producția de colagen, asigurând un aspect plăcut al pielii.

Erupțiile cutanate cauzate de herpes se manifestă frecvent prin inflamație și senzația de iritație. Extractele de Astragalus,Păpădie, Brusture, Neem, Giloy și Piper-negru sunt eficiente în a reduce inflamație și senzațiile de iritație și arsură.

Compoziție per 1 capsulă:

• Extract Andrographis (Andrographis Paniculata) standardizat 10% Andrografolide.......130 mg  
• Extract 6:1 Măslin (Olea Europaea) standardizat 20% Oleuropeina..........130 mg  
• Extract 20:1 Astragalus (Astragalus Membraceus) standardizat 70% Polizaharide...........100 mg  
• Extract Ginseng-Siberian (Eleutherococcus Senticosus) standardizat 0,8% Eleutherozide........45 mg  
• Extract Lemn-dulce (Glycyrrhiza Glabra) standardizat 12% Acizi glicirizinici............25 mg  
• Extract 4:1 Păpădie (Taraxacum Officinale) 15mg; Extract 4:1 Brusture (Arctium Lappa).........15 mg  
• Extract Roiniță (Melissa Officinalis) standardizat 5% Acid rozmaric..........15 mg  
• Extract 20:1 Neem (Azadirachta Indica) standardizat 4% principii amare)..........15 mg  
• Extract 10:1 Giloy (Tinospora Cordifolia) standardizat 2.5% principii amare........15 mg  
• Extract 10:1 Ghimbir (Zingiber Officinale) standardizat 5% Gingeroli.......10 mg  
• Zinc bisglicinat furnizând 28,5% Zinc..........10 mg  
• Extract Piper-Negru (Piper nigrum) standardizat 5% Piperină......5 mg  

Administrare:cate 2-3 capsule pe zi

Precauții/Contraindicații: Nu se cunosc.

Rolul componentelor:

Astragalus - Plantă perenă din familia Fabaceae nativă în partea de Nord-Est a Chinei, în zonele Mongoliei şi Coreei, înaltă de 40-90 cm, cu tulpina acoperită cu peri, cu frunze cu 12-18 perechi de foliole. Partea medicinală din plantă o constituie rădăcina, recoltată de obicei de la plantele în vârstă de 4 ani.

Este una din cele 50 plante fundamentale utilizate în medicina tradiţională chineză. Shen nung, fondatorul fitoterapiei chineze, a clasificat astragalusul în tratatul său clasic Shen Nung Pen Tsao Ching (circa anul 100 D.H.) ca plantă superioară. Denumirea sa chinezească, huang qi, se traduce prin „lider galben”, făcând referire la culoarea galbenă a rădăcinii şi la statutul său de una din cele mai importante plante tonice.

Medicina tradiţională chineză a folosit planta pentru ameliorarea transpiraţiilor nocturne, deficienţei de chi (caracterizată prin stări oboseală, slăbiciune, şi lipsa poftei de mâncare), şi în diaree. Astragalusul a înregistrat în China o îndelungată istorie de utilizare pentru „întărirea chi-ului”, sau cum am înţelege noi, a sistemului imunitar, ca tonic puternic pentru ridicarea nivelului energetic, fiind implicat şi ca diuretic eficient, vasodilatator şi ca tratament în infecţiile respiratorii. Adesea este folosit în combinaţie cu alte plante pentru a întări rezistenţa organismului la boli.

Este considerată o plantă adaptogenă, susţinând astfel organismul împotriva diverşilor factori de stres, incluzând stresul fizic, mental sau stresul emoţional.

Rădăcina plantei conţine polizaharide, asparagină, fitosteroli, colină, betaină, acid linoleic.

Astragalus mai conţine substanţe antioxidante ajutând la protejarea celulelor împotriva stresului oxidativ, dar în principal este folosit pentru a proteja şi susţine sistemul imunitar, în prevenirea răcelilor şi altor infecţii ale tractului respirator superior, pentru reducerea tensiunii sangvine, în tratamentul diabetului, şi pentru protejarea ficatului.

Astragalus prezintă şi proprietăţi antiinflamatoare şi antibacteriene, fiind astfel utilizat uneori aplicat pe piele pentru îngrijirea rănilor.

Studiile realizate au demonstrat proprietăţi antivirale şi de stimulare a sistemului imunitar, susţinând astfel utilizarea sa pentru prevenirea răcelilor. Cercetătorii din Statele Unite au arătat că astragalus poate deveni un posibil tratament pentru pacienţii ai căror sistem imunitar a fost afectat de radio- sau chimioterapie. În aceste studii, suplimentele cu astragalus au părut să ajute pacienţii să se recupereze mai rapid şi să le prelungească de asemenea durata de viaţă.

Studii recente realizate în China sugerează că astragalus, datorită proprietăţilor antioxidante, poate ajuta persoanele cu forme severe de afecţiuni cardiace, ameliorând simptomele acestora, reducând nivelele de colesterol şi îmbunătăţind funcţionarea inimii.

Ginsengul este o plantã originarã din China şi este cultivatã pe scarã largã în Asia, nu doar în ţara de origine, ci şi în Coreea, Japonia şi Rusia.

Rãdãcinile de ginseng se bucurã, de mai bine de 2000 de ani, de o reputaţie ieşitã din comun, fiind considerate un panaceu. Faptul acesta s-a reflectat pânã şi în denumirea latinã a plantei („panax” înseamnã medicament universal).

Pornind probabil de la forma rãdãcinilor de ginseng, care sugereazã forma corpului uman cu mâinile şi picioarele de o parte şi de alta a trunchiului, s-a rãspândit credinţa popularã cã aceste rãdãcini ar fi bune la tratarea bolilor oricãrui organ al corpului omenesc.

Faima ginseng-ului s-a extins în ultimele decenii aproape peste tot în lumea occidentalã. Pe lângã specia asiaticã sunt cunoscute o serie întreagã de specii înrudite, dintre care cele mai familiare sunt ginseng-ul american (Panax quinquefolius) şi ginseng-ul japonez (Panax japonicus). Ginseng-ul siberian (Eleutherococcus senticosus) nu aparţine genului Panax şi nu conţine substanţele active specifice acestuia.

Ginsengul siberian aparține familiei Araliaceae, fiind o rudă îndepărtată a ginsengului asiatic, Panax ginseng. Arbust deciduu, înalt de până la 3 m, nativ în regiunea taigalei Estului îndepărtat (partea de sud-est a Rusiei, nordul Chinei). De la ginsengul siberian folosim rizomii şi rădăcinile, care se recoltează primăvara devreme sau toamna la afârşitul perioadei de vegetaţie.

Plantele din genul Ginseng sunt printre cele mai vchi şi mai preţuite plante folosite în fitoterapie. Utilizarea lor în medicina chineză merge în urmă cu până la 4000 de ani. În poporul chinez există de foarte multă vreme credinţa că ginsengul (aici fiind vorba de cel asiatic, Panax ginseng) creşte longevitatea, îmbunătăţeşte sănătatea, memoria şi pofta de mâncare.

Ginsengul siberian are o poveste diferită, istoria recentă începând în 1855 când doi  oameni de ştiință ruşi au călătorit din St. Petersburg înspre regiunea Ussuri din Rusia, de-a lungul râului Amur. În această regiune unul din ei a boservat o vastă zonă vegetată de acest arbust cu frunze asemănătoare castanului şi cu lăstari semănând cu ginsengul asiatic şi, nefiind capabili să identifice planta, cei doi oameni de ştiinţă au luat un exeplar cu ei înapoi la St. Petersburg pentru a o clasifica. Astfel, planta a primit denumirea Eleuthero, însemnând arbust-fără-fructe, şi denumirea specifică de senticosus, care tradusă din latină înseamnă spinos. Abia la mijlocul secolului XX a fost redescoperit, când oamenii de ştiinţă ruşi au început investigațiile ştiinţifice asupra substanţelor plantei care ”produc o rezistenţă nespecifică a organismului”. Aceste substanţe au fost denumite adaptogeni.

În occident, cercetările asupra substanţelor adaptogene au început cu Panax, acesta fiind cel mai cunoscut şi utilizat până atunci. Dar, din cauza costurilor ridicate pe care le impunea procurarea plantei, cercetătorii au căutat alternative printre speciile genului, iar cel mai promițător s-a dovedit a fi ginsengul siberian, iar începând din anii 1950 s-au realizat numeroase studii asupra efectelor acestei plante, fiind evaluată şi utilizarea sa tradiţională.

În medicina tradiţională chineză este denumit “Ci-wu-jia”. Duke (1985) a raportat faptul că planta a fost folosită în oraşul Harbin din Nord-Estul Chinei ca remediu popular pentru bronşită, afecţiuni cardiace, şi reumatism, utilizarea regulată a plantei fiind pentru a revigora organismul, a îmbunătăţi starea generală de sănătate, a îmbunătăţi memoria, pofta de mâncare, pentru creşterea longevităţii, în fond servind ca medicament preventiv şi tonic general. În Taiwan era folosit în medicina populară la pacienţi cu hepatite şi cancer.

Referinţele bibliografice, mergând până în 1960, relevă faptul că ginsengul siberian a fost utilizat medicinal şi în restul lumii timp de decade – are utilizare medicinală în Franţa fiind cuprins în Farmacopeea Franceză 10, în Germania, în Rusia, în Regatul Unit fiind cuprins de asemenea în British Herbal Pharmacopoeia, în china în Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005. De la publicarea primului articol în 1960, au mai apărut peste 1000 de articole despre Eleutherococcus.  Preparate din ginsengul siberian au fost utilizate în scop medicinal în Germania dinainte de 1978, când a fost notificat de către autoritatea germană primul produs medicinal. Acum este pe larg comercializat în farmacii, sau în magazinele naturiste ca şi supliment alimentar, în Statele Unite şi Europa.

S-au realizat numeroase studii farmacologice şi clinice, precum şi recenzii publicate în jurnalele medicale şi farma, începând încă din 1957. În 1962 în fosta URSS a fost aprobat de către Comitetul Farmacologic un extract din plantă pentru utilizare clinică sub indicaţia de „stimulent”. În 1966 a fost recomandat în programul sovietic spaţial, iar în 1968 a fost publicată prima carte pe subiectul „Eleutherococcus”.  După aceasta, rezultatele obţinute în studiile realizate în Rusia, au fost verificate de către cercetătorii din lumea întreagă.

În Rusia a fost utilizat de asemenea în spitale în secţiile de oncologie pentru a creşte toleranţa pacienţilor la efectele adverse ale chimio- şi radioterapiei.

În prezent utilizarea ginsengului siberian este pe larg recunoscută: ca şi tonic în cazul stărilor de oboseală de epuizare fizică, şi senzaţiilor de slăbiciune şi pierdere a concentrării; ca şi profilactic şi tonic revigorant pentru îmbunătăţirea stării psihice şi mentale în astenia funcţională, ca întăritor, în stări de convalescenţă; ca adaptogen, pentru a creşte rezistenţa organismului în cazul expunerii la factori stresanţi precum temperaturile ridicate sau scăzute, epuizare fizică, visusuri, bacterii, produse chimice, condiţii de muncă extreme, poluare chimică sau fonica.

Lemnul dulce este o plantă erbacee perenă care creşte în Europa de Sud şi în Orient, pe teren nisipos. Denumirea de “ lemn dulce” derivă din grecescul “ glykys” care înseamnă “ dulce “ şi “rhiza”care înseamnă “ rădăcină”. Se foloseşte rădăcina, din care se extrage o sevă dulce-amăruie, cu numeroase calităţi terapeutice. Recoltarea se face în septembrie-octombrie, când planta este în fază de repaus şi se usucă la soare. Planta trebuie să aibe cel puţin 3 ani.

Rădăcina conţine mult ulei şi sare esenţială, acestea conferindu-i proprietăţi de regenerare a celulelor, protectoare a mucoaselor iritate şi de a uşura absorbţia altor medicamente.

Are efect antispastic, antitusiv, expectorant, depurativ, antiinflamator şi revigorant.

Este folosită cu eficienţă şi în medicina veterinară ca antitusiv şi pentru îmbunătăţirea tonusului muscular şi ameliorarea alergiilor.

În uz extern, frunzele proaspete au proprietăţi cicatrizante şi antibacteriene, iar mestecarea rădăcinii calmează inflamaţia şi iritaţia cavităţii bucale, ameliorează răguşeala şi mirosul respiraţiei.

Se recomandă în tratarea gastritelor şi ulcerului gastro-duodenal, anginelor, faringitelor, bronşitelor, tusei iritative, tabagice, afecţiunilor reumatismale şi dermatitelor.

Nu se recomandă persoanelor hipertensive, celor cu diabet zaharat, femeilor însărcinate şi celor care alăptează, deoarece acidul glicirizic pe care îl conţine provoacă hipertensiune, edeme prin retenţie hidrică, cefalee- deci durere de cap- şi astenie.