N-VIR 10 Forte capsule cu uleiuri esentiale 30 cps DVR Pharm

N-VIR 10 Forte capsule cu uleiuri esentiale 30 cps DVR Pharm

N-VIR 10 FORTE este o combinație de uleiuri esențiale cu un efect antiviral sinergic. Această formulă a fost creată pornind de la următoarea observație științifică: Uleiurile antiseptice, cum ar fi cele de oregano, eucalipt, arbore de ceai sau salvie, sunt mult mai puternice în amestec decât luate individual! Împreună, ele atacă structura proteică a virusurilor, blochează multiplicarea lor și îi inactivează.

Capsulele se iau, de regulă, de două ori pe zi, după ce am mâncat. În cazul infecțiilor severe, se poate administra produsul și de 4 ori pe zi. O dată ingerate, uleiurile esențiale din capsulă sunt eliberate, iar mare parte din ele sunt eliminate prin plămâni și căile respiratorii. Astfel, își exercită rapid efectele antivirale, dar și decongestive sau stimulente ale respirației.

Acțiuni fiziologice:

Menta: contribuie la apărarea naturală a organismului. Eucalipt: are efect calmant și plăcut asupra gâtului, faringelui și corzilor vocale. Oregano: susține sănătatea organelor respiratorii; susține sistemul imunitar.

Mod de utilizare:

Câte o capsulă de 2 ori pe zi.

Ingrediente:

Ulei rafinat de Floarea-soarelui (Helianthus annuus): 412,5 mg; capsulă moale de gelatină; uleiuri esențiale de: Mentă (Mentha piperita): 38,5 mg; Salvie (Salvia officinalis): 29,7 mg; ulei din sâmburi de Struguri (Vitis vinifera): 16,5 mg; ulei esențial de Eucalipt (Eucalyptus globulus): 12,1 mg; ulei de Argan (Argania spinosa): 11 mg; uleiuri esențiale de Portocală-dulce (Citrus sinensis): 8,8 mg; Ravintsara (Cinnamomum camphora): 5,5 mg; Brad-siberian (Abies sibirica): 5,5 mg; Cuișoare (Eugenia caryophyllus): 3,3 mg; Arbore-de-ceai (Melaleuca alternifola): 2,2 mg; Cimbru (Thymus saturejoides): 2,2 mg; Oregano (Origanum vulgare): 2,2 mg.

Prezentare:

Flacon cu 30 capsule.

Precauții și contraindicații:

Litiază biliară, inflamații biliare, ocluzii ale căilor biliare, afecțiuni hepatice grave, sarcină, alăptare, copii sub 12 ani (ulei esențial).

Atenționări:

A nu se lăsa la îndemâna și la vederea copiilor mici. A se consuma, de preferință, înainte de: vezi data înscrisă pe ambalaj. A se păstra bine închis, ferit de umiditate și căldură. Produsul este un supliment alimentar și nu trebuie să înlocuiască un regim alimentar variat și echilibrat și un mod de viață sănătos. A nu se depăși doza recomandată pentru consumul zilnic.

Produs notificat de Serviciul Național pentru Plante Medicinale, Aromatice și Produse ale Stupului,

Notificare nr. 15020/15.07.2021

Rolul componentelor:

Ca şi multe alte plante, menta le-a fost cunoscută anticilor greci, romani si egipteni. Legenda spune că zeul întunericului Pluto s-a îndrăgostit nebuneşte de frumoasa nimfă Mentha. Geloasă, soţia sa zeiţa Persephona a urmărit-o pe nefericita fată şi a îngropat-o în pământ. Pluton, impresionat de suferinţa nimfei a transformat-o apoi în planta frumos mirositoare care îi poartă numele.

Menta este o plantă anuală, erbacee, face parte din familia Labiatae şi este considerată de mulţi autori ca fiind perenă. Este înaltă de 50-120 cm, puternic ramificată chiar de la bază, tulpina în 4 muchii evidente, cu frunze opuse, ovale, flori violacee asimetrice, cu 4 petale, grupate într-o inflorescenţă ca un spic. Prezintă un miros caracteristic, puternic aromat. Există diverse specii de mentă, toate fiind cultivate, cele mai uzuale fiind Mentha piperita, Mentha spicata (crispa), Mentha arvensis. Se înmulţeşte în practica agricolă exclusiv pe cale vegetativă, prin stoloni. Soiurile spontane nu prezintă întrebuinţări medicale eficiente.

La începutul secolului al XVIII-lea menta se foloseşte în Europa ca plantă medicinală, la noi însă este introdusă în primul deceniu al secolului trecut. Uleiul esenţial de mentă, obţinut încă din secolul XVII, este responsabil de mirosul pregnant al acestei plantei precum şi de efectele terapeutice asupra organismului.

Romanii, grecii, foloseau menta de milenii. Ei ştiau că aroma de mentă, dată de uleiul volatil, este capabilă să îmbunătăţească starea de spirit, de aceea înaintea festivităţii romanii decorau mesele cu frunze de mentă iar pe podele şi pereţi pulverizau infuziile de mentă.

Uleiul volatil de mentă este bogat în derivaţi de alcool cum ar fi mentolul, izomentolul, piperitolul şi cetone precum mentonă, izomentonă, piperitonă. Mai conţine oxizi şi esteri cum este mentofuranul şi 1,8-cineolul, elemente importante pentru acţiunea farmacologică. Numeroase minerale şi substanţe nutritive, inclusiv fier, mangan, magneziu, calciu, acid folic, potasiu se regăsesc în uleiul de mentă.

Uleiul volatil este secretat de perii glandulari ai plantelor întregi chiar înainte de înflorire. Are un proaspăt miros mentolat, este limpede, colorat până la galben pal, şi apos în vâscozitate.

Beneficiile pentru sănătate ale uleiului de mentă includ capacitatea sa de a trata spasmele provocate de indigestie, problemele respiratorii, durerile de cap, greaţa, febra, neplăceri ale stomacului şi intestinelor. Este un bun calmant şi decongestionant, relaxând musculatura dintr-un sindrom de colon iritabil, mucoase iritate (bronşică, gastrică) sau chiar în condiţiile de stres.

Uleiul volatil de mentă ajută digestia, fiind un tonic în cazul unui apetit alimentar scăzut sau stimulează digestia şi flatulenţa prin acţiune stomahică, colagogă şi carminativă. Acţiunea expectorantă şi mucolitică se revendică mentei tot datorită uleiului volatil, în special mentonei şi cineolului, la fel şi efectul antipruriginos. Mentolul este responsabil de acţiunea antiemetică şi analgezică şi de îndepărtare a anxietăţii, depresiei sau a suprasolicitării organismului.

Fie administrat prin inhalaţie, prin piele sau oral, uleiul volatil interacţionează cu receptorii sistemului nervos central prin proprietăţile fizico-chimice specifice şi astfel, spun cercetătorii, menta are o multitudine de întrebuinţări.

Menta este folosită şi pentru acţiunea antidiareică şi antiseptică datorită taninurilor din compoziţie, care au un efect astringent asupra proteinelor bacteriene.

Această plantă este recunoscută şi utilizată la nivel internaţional, fiind menţionată în Farmacopeea Europeană (European Pharmacopoeia), în Farmacopeea Americană (U.S. Pharmacopeial Covention) precum şi în diverse cărţi de specialitate şi tratate. În Farmacopeea Română (FR X) menta are 2 monografii trecute separat, Menthae folium şi Menthae aetheroleum.

Oamenii de ştiinţă contemporani nu se opresc la rezultatele obţinute sau la medicina tradiţională ci încearcă să descopere cât mai multe lucruri despre această plantă. De exemplu, au ajuns la concluzia că sportivii sunt capabili să efetueze mai multe exerciţii şi chiar să alerge mai repede atunci când simt mirosul de mentă. Explicaţia constă în faptul că aroma pronunţată a plantei afectează o anumită parte a creierului care este responsabilă pentru trezirea de dimineaţă. Prin urmare, pasta de dinţi cu aromă de mentă reprezintă o modalitate mai facilă de trezire dimineaţa. Fabricarea produselor de igienă orală ce au în compoziţie mentă a fost menită în primul rând datorită contribuţiei acesteia la dispariţia mirosurilor neplăcute precum şi pentru efectul antiinflamator şi antiseptic. Acestea şi alte proprietăţi s-au manifestat şi în cosmetică unde găsim în ziua de azi o varietate largă de creme, geluri, balsamuri, şampoane pe bază de mentă.

Terapeutic, menta se găseşte sub formă de capsule, comprimate, plantă mărunţită şi uscată pentru infuzii, tincturi. Extern se folosesc de asemenea creme, geluri, unguente.

Deşi se întâlnesc rar, pot apărea reacţii alergice la persoanele sensibile sau intolerante la un compus din mentă. Nu este indicată administrarea în sarcină şi copiilor sub 7 ani şi nu se poate administra concomitent cu antiacidele.

Pentru copii, se poate încorpora menta într-o îngheţată preparată în casă, pentru a-i da o savoare mentolată, răcoritoare, perfectă pentru zilele toride de vară.

Eucaliptul este un arbore foarte înalt (ajunge până la 140 m înălţime), originar din Tasmania. Frunzele sunt persistente, simple, cele tinere sesile, ovate, subţiri, iar cele mature alterne, peţiolate, falciforme. Mezofilul frunzelor conţine buzunare secretoare de ulei esenţial. Ca produs vegetal se utilizează frunzele mature recoltate tot timpul anului sau în perioada aprilie-septembrie.

Denumirea de Eucalyptus înseamnă „bine acoperit”, referindu-se la capacul mic ce acoperă mugurele înainte de înflorire.

Se spune despre eucalipt că este cel mai util arbore din lume. Aborigenii din continentul Australian îl priveau ca pe o plantă medicinală ce vindecă tot.

Genul Eucalyptus cuprinde cca. 300 de specii cu 700 de varietăţi, fiind utilizate pentru orice de la fabricarea hârtiei, mulci, combustibil, ca lemn de esenţă tare, pentru asigurarea umbrei, şi ca protector în calea vânturilor până la ajutor în lupta împotriva malariei. Sistemul său radicular extins absoarbe o cantitate mare de apă, motiv pentru care a fost cultivat în zonele infestate de malarie pentru drenarea terenurilor şi purificarea aerului.

Botanistul şi exploratorul german, baronul Ferdinand Von Muller, a sugerat că aroma arborelui se poate dovedi antiseptică. În 1855 guvernul francez a trimis seminţe de eucalipt în Algeria pentru realizarea de culturi, urmare a acestui fapt fiind transformarea unor zone contaminate în zone uscate, sănătoase.

Uleiul de eucalipt a fost obţinut prima dată, prin distilare, în 1788, cu un necesar de peste 20 de kilograme material vegetal pentru 500 g ulei volatil, doi medici ai vremii, White şi Cossiden utilizând acest ulei esenţial pentru tratarea problemelor pulmonare. Prima lucrare despre efectele antiseptice şi antibacteriene ale uleiului esenţial au fost publicate în Germania de către medicii Cole şi Homeyer, aceştia clasificându-l ca sudorific, stimulent anticataral şi astringent. Extras din Eucalyptus peperita, uleiul esenţial original introdus în Europa, a fost denumit „Sydney peppermint” şi a devenit rapid foarte popular.

Remediile populare tradiţionale utilizau frunzele şi uleiul pentru bolile respiratorii, afecţiunilor febrile, şi, de asemenea, pentru probleme ale pielii precum arsuri, ulceraţii şi răni.

În primul război mondial a fost o cerere imensă de ulei esenţial de eucalipt, acesta fiind utilizat pentru a controla epidemiile de meningită şi gripă din 1919.

Frunzele şi uleiul de eucalipt sunt demult parte din Farmacopeele şi publicaţiile de profil din Europa – deja din 1873, Köhler a descris utilizarea sa în sudul Europei în febră, dureri nevralgice, astm, tuberculoză şi ca antiseptic. În 1938 Madaus descrie utilizarea frunzelor şi a uleiului esenţial – „uleiul stimulează secreţia salivei şi a sucurilor gastrice. Îmbunătăţeşte apetitul. Administrarea orală a siropului era prescrisă în cazul tusei convulsive iar frunzele erau utilizate extern ca agent antiseptic. Adiţional, era utilizat în inhalaţii pentru tratamentul catarului şi a afecţiunilor inflamatorii ale tractului respirator şi în cazul astmului. Este util de asemenea ca remediu pentru febră, catarul tractului urinar, gripă, reumatism, nevralgie, malarie, diaree febrilă, sângerări gincivale şi ca antihelmintic.”

În prezent, arhi-cunoscut tratament natural util în afecţiunile respiratorii, regăsim eucaliptul în produsele naturiste sub formă de ceaiuri, siropuri de tuse, soluţii inhalante, creme, unguente, bomboane medicinale.

Oregano creşte prin fâneţele din regiunile de deal şi de munte. Este o plantă semilemnoasă perenă, un arbust ce poate atinge 60cm înălţime. În pământ are un rizom lignificat gros de 2-3 cm din care iau naştere atât tulpini sterile, cât şi florifere, patru unghiulare, drepte şi ramifcate în partea superioară, dar şi numeroase rădăcini filiforme.

Frunzele sunt opuse, de 1-4cm lungime, de formă ovală, aproape glabre, cu marginea întreagă sau uşor dinţată. Vara face flori de culoare liliachie, adunate în bucheţele.

În scopuri medicinale de la oregano se folosesc frunzele, florile şi seminţele.

Conţine ulei volatil (timol, carvacrol), acizi cafeic şi rozmarinic, tanin şi serpilină.

Oregano are numeroase beneficii, dar este cel mai cunoscut pentru proprietăţile sale digestive, expectorante, antivirale, antibacteriene, antifungice, antiparazitare, antioxidante şi antiinflamatorii. În plus, oregano este cunoscut pentru proprietăţile sale antioxidante puternice, ca antimutagen şi anticancerigen.

Oregano ameliorează digestia, previne balonarea, protejează inima, scade colesterolul, scăzând riscul de atac de cord sau accident vascular cerebral, tratează Giardia, o boală intestinală cauzată de parazitul Giardia şi protejează celulele de acţiunea nocivă a radicalilor liberi.

Uleiul de oregano poate provoca reacţii adverse la persoanele alergice la plantele aromatice (familia Lamiaceae). De asemenea, uleiul de oregano este interzis femeilor gravide sau bolnavilor de anemie feriprivă, acesta putând reduce absorbţia de fier în organism.