Fitotensin Forte 63 cps Fares

Rețetă complexă de extracte, uleiuri esențiale și plante pentru reglarea tensiunii arteriale. Conține atât plante utilizate tradițional (păducel, talpa gâștii, vâsc), cât și plante al căror efect a fost confirmat prin studii recente (serlai, bergamot).

Beneficii:
-Eficiența și siguranța produsului sunt asigurate de componentele de calitate superioară. Evaluarea eficienței produsului a fost realizată în colaborare cu medici specialiști cardiologi.
-Efectul de reglare a tensiunii arteriale se poate constata după 1 lună de la administrarea produsului, conform recomandărilor.
-Fitotensin Forte nu este indicat persoanelor cu valori ale tensiunii arteriale mai mari de 160/100 mmHg.
-Produsul este o soluție pentru persoanele cu intoleranță la tratamentul hipertensiv alopat.
-Nu are efecte secundare, precum hipotensiune arterială, sedare excesivă, uscăciunea gurii, diureză accentuată.
-Produsul este 100% natural, fără excipienți.
-Fitotensin Forte are eficiență independent de vârstă, sex, și valorile inițiale ale tensiunii arteriale.
-Vâscul susţine funcţia cardiacă; contribuie la sănătatea vasculară, susţine microcirculaţia şi permeabilitatea capilară;
-Păducelul susţine sănătatea inimii şi a sistemului vascular, reglează ritmul cardiac şi funcţionarea sistemului neurovegetativ;
-Talpa gâştei susţine buna funcţionare a sistemului cardiovascular, precum şi funcţionarea normală a sistemului nervos, diminuarea hiperexcitabilităţii fizice şi senzoriale;
-Usturoiul contribuie la sănătatea vasculară, la menţinerea sănătăţii inimii.

Compozitie:
–vâsc (Visci folium cum stipites) 72 mg
–frunze şi flori de păducel (Crataegi folium cum flore) 72 mg
–tarhon (Dracunculi herba) 72 mg
–extract uscat de păducel (Crataegi folium cum flore) standardizat în min. 0,3% vitexina şi proantocianidine oligomerice 54 mg
–talpa gâştii (Leonuri herba) 54 mg
–usturoi (Allii sativi bulbus) 28 mg
–ulei esenţial de şerlai (Salviae sclareae aetheroleum) 4 mg
–ulei esenţial de bergamot (Citri bergami aetheroleum) 4 mg.

Vâscul a jucat un rol major în mitologia popoarelor germanice. Este cunoscută povestea lui Pliniu, conform căreia pentru druizi era unul dintre cele mai sacre lucruri. Ei considerau că vâscul trebuie cules cu respect şi tăiat cu un cuţit de aur. Utilizarea sa medicinală merge în urmă, în perioada precreştină a lui Hippocrate. A fost lăudat de mulţi alţi medici din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea ca un bun remediu. Vâscul susţine funcţia cardiacă şi contribuie la sănătatea vasculară.

Păducelul a fost găsit într-o notă din secolul al XVII-lea, privind flora medicinală, citată de către H. Leclerc (biochimist francez, începutul sec. XX), în care se menţionau efectele sale benefice asupra aparatului circulator. În a doua jumătate a secolului XIX, păducelul a fost folosit de către un medic irlandez cu mult succes în numeroase probleme ale inimii. Studiile recente confirmă în bună parte potenţialul pozitiv al păducelului în aceste cazuri.

Tarhonul este o plantă comună în grădinile noastre, cultivat de aproximativ 600 de ani şi cu o lungă istorie de utilizare culinară. A fost descris în texte de referinţă de plante medicinale din secolele XVII – XIX în care autorii au prezentat planta din punct de vedere anatomic dar şi utilizările sale medicinale tradiţionale. De pe atunci se folosea sub formă de infuzia, dar se cunoştea în mare şi compoziţia uleiului său esenţial.

Talpa gâştei figura deja în prima carte despre plantele medicinale apărută în Germania – „Hortus Sanitatis” (Mainz 1485) – cu recomandări pentru inimă, recomandările preluate ulterior şi de către Lonicerus şi Matthiolus (secolul XVI), aceştia din urmă descriind-o ca pe un întăritor al inimii.

Usturoiul a fost descris în detaliu, ca plantă medicinală, de către Dioscorides. Prezintă o lungă şi bogată istorie de utilizare culinară şi medicinală. Pliniu povesteşte de importanţa pe care i-o acordau egiptenii antici, îl pomeneşte Homer, romanii hrăneau muncitorii pentru a-i întări şi soldaţii pentru a le trezi curajul. Este prezent în cărţile medicale europene începând din secolul XVI şi până în zilele noastre. Usturoiul contribuie la sănătatea vasculară, la menţinerea sănătăţii inimii şi a nivelelor normale de colesterol.

Originea şerlaiului se găseşte probabil în insula Creta, de unde s-a extins în toată zona mediteraneană. Este cunoscută de peste 2000  de ani, când celţii o utilizau pentru prepararea unui ceai utilizat în scopuri rituale. Datorită mirosului său unic, uleiul esenţial de Sclarea are numeroase utilizări în domeniul parfumeriei, dar şi al cosmeticii şi al băuturilor. Este indicat în stări generate de solicitarea nervoasă.

Bergamota conţine un ulei deosebit de apreciat în parfumerie, dar şi din punct de vedere farmacognostic. Prezentat ca stimulent uşor în King’s American Dispensatory (1898) şi devenind oficial în Farmacopeea Statelor Unite din 1980, astăzi uleiul esenţial de bergamotă a fost demonstrat ştiinţific ca fiind eficient şi sigur pentru crearea unei stări pozitive.

Administrare:
Câte 1 capsulă de 3 ori pe zi, între mese*. Dacă este nevoie de un efect mai puternic, se pot utiliza până la 6 capsule pe zi, la recomandarea specialistului.

*între mese înseamnă că utilizarea produsului să nu fie asociată cu alimentaţia, de aceea este optim să se facă la distanţă de minimum o oră faţă de la ultima masă, şi o oră faţă de masa următoare. Aceasta presupune că produsul se poate utiliza dimineaţa, cu minimum o oră înainte de masă, iar seara la minimum o oră după masă.
Se recomandă controlul periodic al valorilor tensiunii arteriale!

ATENŢIONĂRI:
Nu se recomandă copiilor sub 14 ani şi în caz de hipersensibilitate la oricare dintre  ingredientele produsului.
A se păstra la loc uscat şi la temperatura mediului ambiant.  Supliment alimentar.  A nu se depăşi doza recomandată pentru consumul zilnic.  Produsul este un supliment alimentar şi nu trebuie să înlocuiască o dietă variată, echilibrată şi un stil de viaţă sănătos. A nu se lăsa la îndemâna şi la vederea copiilor.

SARCINĂ ŞI ALĂPTARE:
Nu se recomandă femeilor însărcinate şi mamelor care alăptează datorită unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor uterine. Substanţele active trec în laptele matern şi pot modifica gustul acestuia.

EFECTE SECUNDARE ŞI INTERACŢIUNI:
La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.
Utilizarea concomitentă cu anticoagulante în tratament îndelungat poate creşte riscul de sângerare.
A se întrerupe administrarea produsului înainte cu 5 zile de intervenţii chirurgicale.

Reduceţi cât mai mult posibil consumul de grăsimi saturate (untură, unt, margarină, ouă, brânzeturi grase, carne grasă, mezeluri), evitaţi consumul de sare şi de legume care conţin cantităţi mai mari de sodiu (ţelină, spanac), murături, ape minerale bogate în sodiu, reduceţi consumul de dulciuri, produse de patiserie, băuturi bogate în cafeină şi alcoolul.
Consumaţi legume sărace în sodiu şi celuloză (morcovi, dovlecei, fasole verde, salată verde, roşii, ardei), fructe, lactate slabe, pâine neagră veche de o zi, cereale (grâu, orez, hrişcă), peşte slab în cantităţi moderate. Puteţi consuma, în cantităţi moderate, grăsimi nesaturate din uleiuri vegetale presate la rece (de măsline, floarea soarelui, porumb, in, cânepă, dovleac), precum şi seminţe neprăjite, de asemenea în cantităţi moderate.

Urmăriţi eliminarea greutăţii în exces (obezitatea), evitaţi sedentarismul.

Rolul componentelor:
Şerlai este o plantă aromatică din familia Lamiaceae, folosită în tradiţia veche pentru curăţarea ochilor, fapt în legătură directă cu denumirea sa derivată din latinescul „clarus”. Ea conţine un ulei esenţial bogat în linalool şi acetat de linalil, care îi conferă proprietăţi balsamice, aperitive, tonice generale, de susţinere a funcţiilor stomacului, de reducere a disconfortului digestiv şi de liniştire în stările de iritare nervoasă şi descărcări emoţionale.
Plantă bienală sau perenă din familia Lamiaceae, crescând până la 1 m înălţime, cu tulpini păroase, ramificate, frunze opuse, cu peţiol scurt, pe faţă proeminente între nervuri, oblongi, neregulat dinţate pe margini, acoperite cu peri catifelaţi; florile formează verticile grupate într-un spic terminal lung şi lax, uneori ramificat, şi prezintă corolă labiată, albastru-pal sau albă şi bractee violacee la baza verticilelor florale; seminţele mici, negricioase. Întreaga plantă prezintă un miros puternic, aromatic, iar gustul este aromatic şi uşor amar.
Denumirea Sclarea derivă din latinescul clarus, însemnând clar, şi care provenea probabil din faptul că seminţele erau folosite pentru a „curăţa privirea”; acestea erau mucilaginoase, şi decoctul lor era utilizat pentru curăţarea ochilor în cazul prezenţei unui corp străin care cauza iritaţii.
După Ettmueller, această plantă a fost pusă în folosinţă de către negustorii de vinuri din Germania, care o foloseau ca un înlocuitor, infuzată alături de flori de soc, și apoi adăugată în vinul din Renan, transformându-l astfel în Muscat. Planta este încă denumită în Germania Muskateller Salbei (salvie Muscat).
În 1822 era folosită şi ca înlocuitor pentru hamei, pentru a obţine o bere mai sofisticată. În Anglia, de asemenea, se făcea din ea un vin care avea o aromă apropiată de Frontiniac.
Chiar dacă a fost folosită în Antichitate şi Evul Mediu pentru proprietăţile sale curative, o vreme a intrat în uitare, ca să revină apoi în atenţia medicilor la sfârşitul secolului XIX. Planta a fost considerată antispasmodică, carminativă, balsamică, tonică, aromatică, aperitivă, astringentă şi pectorală şi folosită în special în afecţiuni ale aparatului digestiv, şi, de asemenea, în afecţiuni ale rinichilor.
După Culpepper, pentru tumori şi edeme se foloseau seminţele al căror mucilagiu era aplicat pe zonele afectate. El recomanda pulberea din rădăcini uscate pentru dureri de cap, iar infuzia ca foarte utilă în problemele şi afecţiunile femeilor.
În Jamaica, unde planta se găseşte, de asemenea, a fost mult folosită printre nativi, fiind considerată răcoritoare, şi benefică în ulcer, şi în inflamaţii ale ochilor; decoctul din frunze, fiert în ulei de nucă de cocos a fost folosit pentru vindecarea înţepăturilor de scorpion; încă mai constituie unul dintre ingredientele folosite în băi aromatice prescrise uneori pentru beneficiile lor.
Pe lângă beneficiile în problemele digestive, salvia este privită ca şi tonic, calmant care ajută la ameliorarea durerilor menstruale şi a problemelor premenstruale. Datorită axcţiunii sale de stimulare a estrogenilor este mai eficientă atunci când nivelul acestor hormoni este scăzut. Planta, de asemenea, susţine apetitul, este aromatică, balsamică şi pectorală utilă în afecţiuni ale stomacului şi rinichilor, un remediu valoros pentru problemele asociate menopauzei, în special bufeurile.
Salvia sclarea conţine ulei esenţial aromatic, conţinând pinen, cineol şi linalol, cu parfum asemănător cu al ambrei cenuşii, folosit în aromaterapie. Mai este folosit ca agent de fixare în parfumerie, ca aromatizant la fabricarea săpunurilor, cosmeticelor.

Originar din Asia, arborele de bergamot este un arbore hibrid cu o înălţime de până la cinci metri, cultivat de la începutul secolului XVIII în Italia, şi foarte cunoscut pentru utilizarea sa în ceaiurile Earl Gray. Bergamotul produce un fruct galben-verzui în formă de pară, a cărui coajă este valorificată în industria aromelor şi a parfumurilor datorită uleiului volatil pe care îl produce.

Cu toate că bergamotul se exploatează şi în alte regiuni din Africa şi America de Sud, uleiul de cea mai bună calitate este considerat cel provenind din Calabria. Acest lucru se explică prin faptul că arborele de bergamot, fiind cea mai sensibilă specie de citrice, necesită un sol şi condiţii climatice specifice pentru a se dezvolta, iar aceste condiţii sunt întrunite numai pe coasta Calabriei. Esenţa de bergamot a fost comercializată iniţial în localitatea Bergamo din regiunea Lombardia, de unde şi denumirea de bergamot.

În ciuda distribuţiei considerabile şi a importanţei economice, originea şi evoluţia speciilor genului Citrus este încă neclară, dat fiind că aceste specii hibridizează uşor în mod natural prin polenizare încrucişată. Bergamotul este denumit pentru prima dată într-una din cele mai faimoase clasificări istorice ale fructelor din genul Citrus: Histoire Naturelle des Orangers, publicată în 1818 de Pierre Antoine Poiteau (1766-1854) şi Joseph Antoine Risso (1777-1845).

Uleiul esenţial de bergamot a fost întrebuinţat în medicina populară italiană din 1725 în principal pentru tratarea febrei şi a viermilor, şi de asemenea, în infecţiile de piele, mucoasă bucală, tract respirator şi urinar, în infecţiile gonococice, leucoree şi prurit vaginal. În 1804, Francesco Calabro a publicat o colecţie de remedii populare în care prezenta pentru prima dată faptul că utilizarea topică a uleiului esenţial de bergamot manifestă efecte de vindecare a rănilor. Uleiul esenţial a fost utilizat aşadar în medicina populară ca antiseptic, antihelmintic şi pentru a facilita vindecarea rănilor, fiind inclus şi în unele preparate pentru afecţiuni ale aparatului respirator şi hiperhidroze.

Ulterior, studiile pe animale au susţinut utilizările populare, arătând efectul antimicotic, antibacterian, antiinflamator, neuroprotector, anxiolitic, hipolipidemic, analgezic, coronaro-dilatator şi antiaritmic, şi hepatoprotector. Mai mult, un studiu clinic efectuat cu tineri sănătoşi a concluzionat faptul că ascultarea unei muzici lejere asociată cu inhalaţia cu ulei esenţial de bergamot constituie o metodă eficientă de relaxare, indicată de modificarea echilibrului autonom raportată la activitatea sistemului parasimpatic.

Sucul de bergamot are un profil flavonoidic şi glicozidic unic, constând în prezenţa neoeriocitrin, neohesperidin, naringin, rutin, neodesmin, rhoifolin şi poncirin. Naringinul s-a arătat benefic în modelele animale în caz de ateroscleroză, în timp ce neoeriocitrinul şi rutinul manifestă o importantă capacitate de a preveni oxidarea LDL. Important mai este faptul că sucul de bergamot este bogat în brutieridină şi melitidină, substanţe ce posedă abilitatea de a inhiba HMG-CoA reductaza.

Păducelul este un arbust spinos de 2-5 m înălţime, având frunzele împărţite în 2-5 lobi neregulaţi dinţaţi, florile albe formând umbele rare. Creşte în toată Europa la marginea pădurilor şi prin luminişuri şi înfloreşte în aprilie-mai.
Dioscorides menţionează păducelul în lucrarea sa în primul secol D.H. Îl numeşte krátaios, cuvânt care se crede că derivă din grecescul krátys – „greu” sau „puternic” – făcând referire la lemnul său dur. O etimologie alternativă asociază numele cu kratos, însemnând „întotdeauna a fost aici”.
În secolul III Î.H., Theophrastus, îl denumeşte „kunosbatos”, ceea ce a dus la introducerea sa în cărţile medievale de profil (Lonicerus) sub numele de Cynosbatus Theophrasti. Specia denumită monogyna înseamnă monostylus (cu o singură sămânţă).
Teutonii utilizau fructele ca aliment.
Cărţile din Evul Mediu recomandau păducelul pentru colici stomacale şi diaree. Prima sa menţiune privind efectele cadriace a fost făcută de Quercetanus, medicul personal al regelui Henric al IV-lea al Franţei, care a născocit un sirop anti-îmbătrânire din plantă.
Un medic irlandez – Green – a determinat răspândirea reputaţiei sale de medicament pentru inimă în a doua jumătate a secolului XIX; de atunci şi-a menţinut o poziţie fermă în repertoriul fitoterapiei.
Acţiunile sale farmacologice se datorează conţinutului în compuşi fenolici, în special flavonoide cărora li se atribuie multe din proprietăţile plantei.
Păducelul (atât fructele, cât şi frunzele cu flori) produce o tonifiere a cordului şi o scădere a presiunii sangvine, restabilind pulsul şi echilibrul între presiunea sângelui şi activitatea muşchiului cardiac. Efectele sale la nivel cardiovascular, multe dintre ele dovedite ştiinţific, se consideră a fi rezultatul activităţii inotropice, a abilităţii de a creşte integritatea vaselor sangvine şi îmbunătăţirea fluxului sangvin coronarian, şi efectelor pozitive asupra utilizării oxigenului.
Este utilizat tradiţional ca tonic cardiac iar utilizările sale curente, ca suport pentru funcţiile cardiace şi circulatorii, includ tratamentul anginei, hipertensiunii, aritmiilor şi insuficienţei cardiace cronice NYHA II.
Ultimele cercetări au evidenţiat şi activitatea antioxidantă a preparatelor din păducel.

Specie parţial parazită din familia Loranthaceae, parazitând arbori precum mărul, plopul, bradul, mesteacănul, frasinul, cu tulpină cu ramificaţie dichotomică, cu frunzele invers ovate dispuse opus, sempervirescente, formând tufe globuloase ce se menţin pe planta gazdă prin haustori puternici; flori unisexuate dioice, grupate câte trei, fructele sferice, albe. Materialul vegetal de interes farmaceutic – frunzele cu rămurelele – se recoltează de pe mesteacăn, frasin, brad, măr, acestea fiind considerate cele mai bune gazde pentru obţinerea remediului medicinal natural. Recoltarea se face în lunile de iarnă, când se pot depista mai uşor şi se evită confuzia cu vâscul de stejar, cu frunzele caduce, acesta considerându-se a fi fără utilizări medicinale.
Ca plantă medicinală, vâscul este bine cunoscut din antichitate, Plinius vorbind despre un vâsc folosit contra epilepsiei; Albert cel Mare îl arată ca leac contra ciumei. În mitologia greacă era asociat cu lumea subpământeană; aici,”creanga sacră” reprezenta cheia cu care un muritor în viaţă ar putea intra în lumea de dincolo şi reveni înapoi în lumea celor vii nevătămat, aşa cum spune povestea lui Aeneas. Druizii utilizau planta ca afrodisiac, iar în legendele scandinave simboliza pacea şi iubirea. Se credea că vâscul îndepărtează tot răul, spiritele rele şi vrăjile, fiind purtat uneori ca amuletă protectoare. Mai exista credinţa că vâscul dăruieşte fertilitate şi abundenţă. În Europa este strâns asociat cu sărbătoarea Crăciunului, fiind foarte căutat şi utilizat ca decor, existând o străveche tradiţie a sărutului sub buchetul din vâsc.
La noi în ţară, medicina ştiinţifică a secolului trecut constata că vâscul influenţează în mod deosebit circulaţia sângelui scoborând tensiunea şi rărind pulsul, acest fenomen având loc la foarte scurt timp de la administrarea extractului de vâsc. În cazurile de arterioscleroză sau în tulburările funcţionale renale, atunci când exista o tensiune mare a sângelui cu dureri de cap, nesiguranţă în mers, alterarea atenţiei şi judecăţei în urma întrebuinţării mai îndelungate a unui preparat de vâsc se observa cum tensiunea scădea treptat şi fenomenele morbide dispăreau, bolnavul recăpătându-şi sănătatea.
După observaţiile a diverşi cercetători colina din vâsc influenţa schimburile hormonale având astfel impact asupra funcţionării sistemului vascular. S-a constatat că durerile de cap, congestiile cerebrale şi stările de ameţeală cedau la o mai lungă întrebuinţare a vâscului; în hemoptizii întrebuinţarea acestei plante aducea un efect aproape momentan datorită scăderii aproape instantanee a presiunii arteriale.
Medicina populară românească cunoştea faptul că ceaiul de vâsc opreşte toate sângerările şi îl dădea asociat cu traista ciobanului ori cu coada calului; pulberea de vâsc era considerată un puternic vermifug pentru copii. Unii medici ai vremii mai recomandau vâscul contra isteriei, convulsiilor, epilepsiei, ameţelilor etc.
În prezent, preparatele din vâsc sunt foarte utilizate în ţările vorbitoare de limbă germană ca metode complementare şi alternative în tratamentul adjuvant al cancerului.
Componentele farmacologic active din vâsc sunt considerate în principal lectinele şi viscotoxinele; pe lângă acestea mai conţine saponine triterpenice, aminoacizi, amine.
Din investigaţiile preclinice s-au putut deduce dovezi experimentale asupra efectului de reducere a presiunii sangvine.