Ceai Viata Lunga 20 plicuri Fares

Prin efectul antioxidant, tonic și revigorant protejează organismul împotriva îmbătrânirii premature și aduce un plus de vitalitate și vigoare, contribuind la menţinerea funcționării optime a organismului.

Beneficii:
-protejează organismul împotriva îmbătrânirii premature;
-aduce un plus de vitalitate și vigoare,
-contribuie la menţinerea funcționării optime a organismului.

Compozitie:
-flori de hibiscus (Hibisci flos) 25%,
-frunze de ceai verde (Theae folium) 10%,
-busuioc (Basilici herba),
-menta (Menthae herba) 10%,
-frunze de lemon verbena (Lippiae citriodorae folium) 10%,
-salvie (Salviae herba) 7%,
-măceşe (Cynosbati fructus) 5%,
-frunze de Ginkgo biloba (Ginkgo folium) 5%,
-branca ursului (Heraclei herba) 5%,
-radacina de cicoare (Cichorii radix) 5%,
-urzica (Urticae herba) 5%,
-fructe de catina (Hippophae fructus) 2%,
-ulei esential de lemongrass (Cymbopogoni citrati aetheroleum) 1%.

Administrare:
2-3 căni / zi, între mese.
Peste un plic se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10-15 minute acoperit.

Rolul componentelor:
Arbust cu frunze ovate, pieloase, cu marginea dinţată, florile albe, plăcut mirositoare, cultivat în China şi India de peste 2500 de ani.
De la acest arbust se folosesc frunzele care, în funcţie de tratamentul aplicat dau naştere bine cunoscutelor sortimente – ceaiul verde şi ceaiul negru. Ceaiul negru rezultă în urma fermentării naturale în timpul prelucrării şi uscării, taninurile catehice fiind oxidate la flobafene; ceaiul verde este uscat rapid şi enzimele distruse, păstrează o coloraţie verde, conţine taninuri netransformate. În general frunzele de ceai mai conţin alkaloizi, glucide, vitamine, flavone, acizi fenolici, aminoacizi, vitamine (C şi α-tocoferol).
Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.
Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.
Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.
Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.
În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.
A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.
În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.
Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.
Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.
Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.

Catina este un arbust tufos şi spinos originar din Europa şi Asia, înalt de până la 3 m, cu frunze îngust lanceolate pe partea inferioară cu peri argintii. Florile mici, galbene, dispuse în inflorescenţe globuloase, apar înaintea frunzelor. Fructele portocalii, sferice, cu sâmbure tare, se recoltează în perioada august-octombrie, până la primul îngheţ.
Termenul Hippophae derivă din cuvintele greceşti hippo care înseamnă cal, şi phaos care înseamnă lucios. În Grecia antică, fructele de cătină erau date cailor pentru a avea blana lucioasă.
Originea în timp a cultivării şi utilizării cătinei nu este cunoscută, ea a fost utilizată medicinal în China, Mongolia şi Tibet de cel puţin 12 secole pentru multe afecţiuni.
Fructele sunt pe larg folosite în lumea întreagă, putând fi consumate sub formă de sucuri, siropuri, sosuri, jeleu sau marmeladă, sau amestecate cu lapte sau brânză.
În 1988 China a desemnat băuturile din cătina pentru sportivi ca băuturi oficiale pentru atleţii săi la Olimpiada de la Seul. Cosmonauţii ruşi au primit suplimente constând în băuturi pe bază de cătină pentru îmbunătăţirea sănătăţii şi a rezistenţei la stres în spaţiu.
Ca multe alte fructe, şi cele de cătină sunt bogate în vitamine (A, C, E şi K) şi o varietate de bioflavonoide şi carotenoide, alături de o combinaţie de acizi organici care se presupune că contribuie la presupusele proprietăţi anticarcinogenice.
Având efecte tonice, energizante, hepatoprotectoare, de vindecare a rănilor, de stimulare a imunităţii şi antioxidante, fructele de cătină sunt utile ca tonic general, într-o largă varietate de afecţiuni, în boli inflamatorii, pulmonare, afecţiuni hepatice, ulcer stomacal, afecţiuni metabolice, la prevenirea răcelilor, a bolilor cardiovasculare, şi la reducerea efectelor secundare ale tratamentelor în cancer; ajută la vindecarea rănilor şi multor afecţiuni cutanate, susţine sănătatea pielii.
Activitatea antioxidantă este bine documentată şi stă la baza potenţialului anti-îmbătrânire al fructelor de cătină.

Busuiocul aparţine genului Ocimum, denumire derivată din grecescul ozo, care înseamnă a mirosi, relativ la aroma puternică a speciilor acestui gen. Etimologia numelui speciei, basilicum, nu este foarte clară, dar se presupune că provine din grecescul basileus, însemnând rege, care este în legătură cu utilizarea sa în medicina regală, sau din latinescul basilisk, însemnând dragon, aceasta din urmă fiind în legătură cu o asociere simbolică ce se făcea între busuioc şi scorpion.
Cunoscut ca plantă medicinală de către naturalistul roman Plinius, medicii arabi şi chinezi, care îl utilizau pentru tratarea bolilor de stomac, rinichi şi sânge.
Până în secolul XVII busuiocul a fost larg utilizat în Europa pentru tratarea răcelilor, negilor şi a viermilor intestinali.
Plantă de cult, cultivată pe lângă biserici şi mănăstiri, este utilizată în ritualuri religioase;. În casele hinduşilor, busuiocul reprezintă spiritul protector al familiei.
Ziarele din statul New York relevă faptul că busuiocul era cultivat şi comercializat aici încă de la sfârşitul secolului XVIII.
Medicina românească recunoştea busuiocului o acţiune anticatarală şi se întrebuinţa ca remediu contra tusei sau în tulburări gastro-intestinale, el favorizând digestia.
Medicina populară românească îl utilizează în bolile de rinichi şi bolile febrile, în urinarea cu senzaţie de usturime, în constipaţiile rebele şi dispepsiile cu formarea de gaze, iar fiert în vin se bea pentru stomac. Băile de busuioc se consideră ca fortifiante, iar praful de busuioc se consideră activ contra guturaiului când se trage pe nas, sau se amestecă cu vaselină şi se ung nările.
Aceste beneficii le regăsim şi astăzi la produsele naturiste care conţin busuioc (sub formă de ceai, sirop sau tinctură), ceaiul de busuioc în sine fiind un cunoscut tratament naturist pentru balonare, colici, colite spastice şi de fermentaţie, gastrite, inapetenţă, răceli, bronşite, cistită, astenie.
Planta conţine ulei esenţial 0,5-1,5%, componenţii principali fiind linaloolul, acetatul de linalil; mai conţine taninuri, acizii cafeic şi rosmarinic.
Componentele sale au acţiune stomahică, antispastică, carminativă, antimicrobiană şi antifungică.
Busuiocul este şi o plantă culinară populară, utilizată proaspătă sau uscată în multe bucătării, precum cea italiană, englezească, bucătăria Thai, având multiple întrebuinţări, alături de legume, carne, peşte, sosuri, tocăniţe, ceaiuri aromate, supe, brânzeturi, lichioruri. Cel mai frecvent este utilizat ca aromă complementară alături de roşii.
Studiile ştiinţifice recente care au investigat beneficiile pentru sănătate ale uleiului esenţial de busuioc, au revelat proprietăţile sale antivirale, antimicrobiene, antioxidante şi anti-cancer.