SystemWell Ultimate Immunity 30 tb Secom

Rolul componentelor:
Zincul este un element esential care ofera multe beneficii terapeutice, adesea trecute cu vederea.
Organismul uman contine aproximativ 2 pana la 3 grame de zinc, care poate fi intalnit in oase, dinti, piele, ficat, muschi, leucocite etc.
Din cauza ca niciuna dintre acestea nu poate constitui o rezerva constanta de zinc, pentru a-si putea asigura cantitatea zilnica optima din acest mineral, organismul depinde de asimilarea sa pe cale alimentara. Peste 300 de enzime diferite cu functii vitale in organism depind de aportul de zinc pentru a functiona la parametri inalti. Unele dintre aceste metaloenzime au ca si componenta principala de baza ionul de zinc.
Printre enzimele care au roluri vitale in organism se afla anhidraza carbonica, care ajuta la excretia de CO2; fosfataza alcalina, care elibereaza fosfati anorganici necesari in metabolismul oaselor; superoxid dismutaza (SOD), care ajuta la protejarea celulelor impotriva radicalilor liberi; alcool-dehidrogenaza (ADH) , care ajuta ficatul in detoxifierea de alcool; carboxipeptidaza, necesara pentru digestia proteinelor alimentare. Mai mult decat atat, diviziunea celulara corecta nu poate avea loc fara o cantitate adecvata de zinc, necesara sintezei AND, ARN si a proteinelor. Zincul este o componenta structurala necesara unirii proteinelor AND si protejeaza de asemenea membrana celulara impotriva lizei.
Vitamina A depinde de actiunea zincului pentru a-si desfasura activitatea normala. Zincul regleaza nivelurile de vitamina A si cantitatea in care aceasta este eliberata de ficat. Acest mineral influenteaza de asemenea cresterea si dezvoltarea si in alte moduri. Atat hormonul stimulator folicular hipofizar (FSH), cat si hormonul luteinizant hipofizar (LH), ambele influentate de actiunea zincului, sunt importante pentru functionarea normala a testiculelor si pentru spermatogeneza. Zincul ajuta la mentinerea in buna stare a prostatei si previne hipertrofiile benigne ale prostatei.
Pancreasul este o alta glanda care utilizeaza zincul. Acesta intra in compozitia insulinei si este excretat in secretiile pancreatice. Metabolismul este de asemenea partial dependent de prezenta zincului care ajuta la transformarea tiroxinei (T4) in triiodotironina (T3). In plus, trei dintre cei cinci analizatori nu ar functiona in lipsa unei cantitati adecvate de zinc in organism – analizatorii gustativ, olfactiv si vizual.
Unele studii sustin teoria conform careia ar exista o legatura intre integritatea sistemului imunitar si cantitatea de zinc din organism. Acest mineral ajuta la reglarea nivelului de limfocite T, limfocitelelor T CD4 si interleukinei-2. Acest rol in cadrul sistemului imunitar ii ofera zincului capacitatea de a facilita vindecarea ranilor. Alte studii au aratat ca modificarile nivelului de zinc din organism pot modifica apoptoza, in prezent cunoscuta ca “moartea celulara programata”. De asemenea, s-a demonstrat ca zincul poseda proprietati antiinflamatoare. Totusi, pentru a defini rolul zincului in cadrul sistemului imunitar, sunt necesare studii in plus, pe viitor.
Apoptoza este un proces innascut, conservat din punct de vedere evolutiv, prin care celulele, in mod sistematic, isi inactiveaza, dezasambleaza si degradeaza propriile componente structurale si functionale pentru desavarsirea propriului lor deces. Acest proces poate fi activat intracelular printr-un program de dezvoltare definit fie genetic, fie extracelular, prin intermediul proteinelor endogene, citokinelor si hormonilor, ca si de componente xenobiotice, radiatii, stresul oxidativ si hipoxia.
Abilitatea unei celule de a intra in apoptoza, ca raspuns la un semnal de “moarte”, depinde de statusul ei proliferativ, pozitia ciclului celular si de expresia controlata a genelor care promoveaza, inhiba si afecteaza programul de moarte. Reglarea stricta a acestor parametri modulatori ai mortii trebuie mentinuta, pentru asigurarea contextului fiziologic propice aparitiei apoptozei. Disfunctiile, care apar in oricare dintre punctele caii de moarte programata, pot duce la un proces apoptotic eronat, determinand astfel exprimarea unor conditii fiziopatologice.
Asigurarea cantitatii zilnice necesare de zinc ajuta la prevenirea a numeroase complicatii. Unui adult ii sunt necesare aproximativ 0.2 mg/kg corp de zinc pe zi; nu este permisa depasirea acestei cantitati. Conform recomandarilor oferite de DRI (Dietary Reference Intakes), cantitatea recomandata de zinc si tolerabilitatea organismului fata de limita superioara a acesui aport variaza in functie de varsta, sex, stari fiziologice speciale – sarcina sau lactatie.
Specialiatii DRI au rolul de a stabili limitele prin care oamenii sa se poata ghida in ceea ce priveste aporturile nutritionale si de aceea nu este necesar sa fie urmate intocmai. Activitatea fizica excesiva, regimul vegetarian, prezenta unei boli pot modifica limitele stabilite de DRI. In plus, in cazul unor afectiuni, poate fi chiar necesara depasirea limitei superioare de aport a zincului.
Aproximativ 70% din zincul obtinut din alimentatie provine din produsele de origine animala. Carnea macra, ficatul, ouale, cerealele imbogatite si fructele de mare (in special stridiile) sunt adevarate resurse de zinc. Deoarece din multe diete vegetariene lipsesc aceste alimente, la vegetarieni, absorbtia zincului se produce in general lent. Se apreciaza ca vegetarienilor le este necesar un aport de doua ori mai mare decat celor care consuma alimente nonvegetariene.

Vitamina C, cunoscuta si sub denumirea de acid ascorbic, este unul dintre cei mai siguri si mai eficienti nutrienti. Printre beneficiile sale se numara protejarea organismului impotriva deficientelor imunitare, a bolilor cardiovasculare, a problemelor prenatale, a bolilor de ochi si chiar impotriva imbatranirii pielii.
In 1912, biochimistul polonez Casimir Funk dezvolta conceptul de vitamine. Intre 1928 si 1933, doua echipe independente, formate din cercetatorul ungur Albert Szent György si cercetatorul american Joseph L. Sviberly, pe de-o parte, si cercetatorii americani Charles Glen King si W. A. Waugh, pe de alta parte, izoleaza vitamina C (acidul hexuronic). Acidul hexuronic este denumit apoi acid ascorbic, recunoscandu-se formal natura antiscorbutica a compusului. In 1937, cercetatorul Albert Szent György primeste Premiul Nobel pentru medicina pentru aceasta descoperire.
Folosirea in scop medicinal a vitaminei C dateaza inca din secolul 18. Scorbutul, boala cauzata de deficienta vitaminei C, era o problema frecvent intalnita, in special printre marinari si navigatori, estimarile aratand ca peste 2 milioane dintre acestia au fost afectati. In 1747, James Lind, un medic scotian, a facut un experiment pentru tratatea scorbutului si a descoperit ca doar portocalele si lamaile ameliorau simptomele bolii.
Din 1928 pana in 1933, o echipa de cercetatori maghiari, Joseph L. Svirbely, Albert Szent-Györgyi si cercetatorul american Charles Glen Kind au izolat pentru prima data vitamina C si i-au dat denumirea de acid ascorbic. De atunci, vitamina C a fost folosita nu numai in tratarea scorbutului, ci si pentru imbunatatirea imunitatii, impotriva simptomelor de gripa si raceala, dar si ca supliment, pentru a proteja intregul organism.
Spre deosebire de animale, organismul uman nu poate sintetiza singur vitamina C, motiv pentru care are nevoie sa isi ia doza din alimentatie si din suplimente. Vitamina C are numeroase efecte pozitive, inclusiv asupra regenerarii pielii. Aceasta ajuta la cresterea si regenerarea testurilor din tot corpul, prin faptul ca iti ajuta organismul sa produca mai mult colagen. Colagenul este o proteina esentiala pentru regenerarea pielii, intretinerea articulatiilor, tendoanelor, ligamentelor, cartilajelor si a vaselor de sange.
De asemenea, vitamina C este un antioxidant puternic, care impiedica actiunea radicalilor liberi (compusi rezultati in urma proceselor de oxidare, dar si ca urmare a contactului cu agenti sau substante poluante) asupra organismului. Acumularea radicalilor liberi in organism este periculoasa in timp, deoarece este unul dintre factorii care contribuie la imbatranire, dar si la aparitia unor boli cardiovasculare, a artritei si a cancerului.
Avem nevoie de vitamina C si pentru a sintetiza cei mai importanti neurohormoni: noradrenalina, adrenalina, dopamina, produsi in sistemul nervos sau in glandele suprarenale. Unele dezechilibre hormonale pot indica si o deficienta de vitamina C, deoarece aceasta stimuleaza si protejeaza glanda hipofiza, care secreta hormonii responsabili de sexualitate, psihic, crestere si de functionare a tiroidei.
Vitamina C se gaseste in concentratii mari in creier, leucocite, ochi, glande suprarenale, ficat, tiroida, mucoasa intestinului subtire sau in splina. Acestea au concentratii de vitamina C de la 10 pana la 50 de ori mai mari ca acelea din plasma, celulele rosii sau din saliva. De aceea, cand apare o deficienta de vitamina C, acestea sunt primele organe afectate.
Acerola este denumirea comună atribuită pentru două specii aparţinând familiei de plante tropicale Malpighiaceae, şi anume Malpighia glabra şi M. emarginata, native în nordul Americii de Sud, America Centrală şi Jamaica. Ambele sunt denumite cireşe vest indiene şi, respectiv, cireşe de Barbados de către diferite surse care nu cad întotdeauna de acord în privinţa acestor denumiri.
Acerola este un arbore mic ce creşte până la 5 m înălţime, şi produce o abundenţă de fructe roşii, asemănătoare cireşelor, cu diametrul de 1-2 cm şi cu mai multe seminţe mici. Fructele mature sunt cărnoase şi suculente, cu o aromă plăcută, acrişoară.
Sucul de acerola este la fel de popular în Brazilia cum este sucul de portocale în America de Nord. În Brazilia este folosită şi ca remediu natural, de exemplu un pumn de fructe proaspete se recomandă în febră şi dizenterie; este folosită, de asemenea, ca antiinflamator, astringent, stimulent hepatic şi renal, diuretic, pentru susţinerea funcţiilor cardiace, ca nutritivă în anemie, î diabet, nivel crescut de colesterol, probleme hepatice, reumatism, tuberculoză şi în timpul convalescenţei; mai este folosită în tratamentul hepatitelor.
În Statele Unite apare pe piaţă sub formă de suplimente alimentare sau ca aliment, consumul său bazându-se pe conţinutul ridicat de vitamina C. Fructul copt mai este folosit pentru fabricarea de gemuri, jeleuri, îngheţată, prăjituri şi conserve precum şi ca aromatizant în cocktail-uri şi liqueur-uri.
Până la apariţia pe piaţă a plantei camu-camu, acerola era considerată cea mai bogată sursă de vitamina C. Acerola poate conţine până la 4,5% vitamina C, în comparaţie cu 0,05% în portocala decojită. Conţinutul de vitamina C variază cu gradul de coacere, sezonul, climatul şi localizarea geografică; odată ce fructul începe să se coacă pierde o bună cantitate de vitamina C, din acest motiv, pentru majoritatea produselor din comerţ fructele de acerola sunt recoltate verzi sau mai puţin coapte.
Până acum s-au identificat în compoziţia fructului de acerola 150 de constituenţi, dintre care în concentraţiile cele mai mari magneziu, acid pantotenic, potasiu, vitamina A, tiamină, riboflavină, niacină, apoi calciu, dextroză, fructoză, furfural, fier, limonen, acid l-malic, fosfor, proteine şi zahăr.
Descoperiri recente arată că acerola poate potenţa acţiunile şi beneficiile altor suplimente, ca de exemplu a celor pentru reducerea nivelelor de colesterol. În experimente de laborator, acerola a manifestat următoarele acţiuni: inhibarea acetilcolinesterazei, antigenotoxică, antioxidantă, de înlăturare a radicalilor liberi, antiinflamatoare, efect citotoxic împotriva liniilor de celule tumorale, antibacterian şi antifungic.
Având în vedere cercetările recente care au arătat faptul că vitamina C este un puternic antioxidant, extractele de acerola sunt din ce în ce mai mult utilizate în produsele pentru îngrijirea pielii care luptă împotriva îmbătrânirii acesteia; datorită sărurilor minerale din compoziţia sa, acerola este utilă pentru remineralizare şi pentru pielea obosită şi uscată, mucilagiile şi proteinele din compoziţia sa având proprietăţi de hidratare şi de tonifiere capilară.
La finalul tratamentului cu un produs combinat ce conţine acerola, în cadrul unui studiu clinic, 77% din copii trataţi pentru infecţiile respiratorii recurente au raportat scăderea frecvenţei inflamaţiilor cronice. Pe lângă aceasta, părinţii au exprimat o satisfacţie generală şi au raportat o mai bună calitate a vieţii pentru copii trataţi.
Un studiu clinic realizat în 2012, investigând efectele unui produs combinat ce conţine acerola asupra îmbătrânirii pielii, a arătat o îmbunătăţire graduată şi statistic semnificativă a ridurilor, liniilor fine, roşeţei, hidratării, secreţiilor şi a catifelării pielii.

Vitamina D se gaseste in mai multe surse alimentare, cum ar fi pestele, ouale, laptele fortificat si uleiul din ficat de cod. Soarele contribuie in mod semnificativ la productia zilnica de vitamina D - 10 minute de expunere la soare intr-o zi este considerata o perioada suficienta pentru a preveni carentele de vitamina D. Termenul de vitamina D se refera la diferite forme ale acestei vitamine.
Doua forme ale vitaminei D sunt importante pentru oameni: ergocalciferolul (vitamina D2) si calecalciferolul (vitamina D3).
Vitamina D2 este sintetizata de catre plante. Vitamina D3 este sintetizata de catre oameni atunci cand pielea este expusa la razele ultraviolete B ale soarelui (UVB). Unele dintre alimentele din comert pot fi imbogatite cu vitamina D2 sau D3.
Printre rolurile vitaminei D se numara:
-este esentiala pentru absorbita si metabolismul calciului si fosforului, care au diverse functii, in mod special in intretinerea sanatatii oaselor.
-este regulator al sistemuli imunitar
-poate sustine sistemul imunitar in lupta unora dintre boli (cum ar fi raceala, de exemplu)
-reduce riscul dezvotlarii sclerozei multiple
-poate avea un rol cheie in stimularea functiei creierului chiar si la varste inaintate
-ajuta la mentinerea greutatii normale a organismului
-reduce severitatea si frecventa simptomelor astmului si probabilitatea spitalizarii din cauza astmului
-s-a demonstrat ca reduce riscul de aparitie a artitei reumatoide la femei
-una dintre formele vitaminei D ar putea avea un rol important in protectia daunelor in cazul unui nivel scazut de radiatii
-persoanele care au niveluri adecvate de vitamina D au un risc semnificativ mai mic de a dezvolta cancer, comparativ cu persoanele care au valori mai scazute ale acesteia. Deficienta de vitamina D este intalnita frecvent la bolnavii de cancer, indiferet de statutul lor nutritional.