Coșul tău
Nu mai sunt produse in coșul tău
Verifică disponibilitatea in tab-ul Detalii Produs!
Calmocard C35 63 cps Fares
Calmocard C35 63 cps Fares
Susţine irigarea şi astfel aportul sangvin de oxigen şi substanţe nutritive necesare bunei funcţionări a muşchiului cardiac.
Prin cumpararea acestui produs se acorda pana la 28 puncte de loialitate. Cosul tau va totaliza 28 puncte care poate/pot fi schimbat(e) intr-un cupon de 0,56 lei.
Calmocard C35 63 cps Fares
Susţine irigarea şi astfel aportul sangvin de oxigen şi substanţe nutritive necesare bunei funcţionări a muşchiului cardiac.
Beneficii:
-susţine buna funcţionare a inimii la persoanele hiperactive şi agitate
-susţine funcţionarea sănătoasă a inimii
-menţine o tensiune arterială sănătoasă
-susţine irigarea şi astfel aportul sangvin de oxigen şi substanţe nutritive necesare bunei funcţionări a muşchiului cardiac
-reduce frecvența bătăilor inimii în stările de agitaţie, nelinişte, încordare şi stres.
Compozitie/capsula:
-frunze şi flori de păducel (Crataegi folium cum flore) 114 mg
-talpa gâştii (Leonuri herba)
-rădăcină de valeriană (Valerianae radix)
-roiniţă (Melissae herba) 76mg
-extract uscat de fructe de măceş (Cynosbati fructus) standardizat în min. 4% polifenoli.
Învelişul capsulei este pe bază de gelatină animală.
Administrare:
1 capsulă de 3 ori pe zi, între mese*. Dacă este nevoie de un efect mai puternic, se pot administra până la 6 capsule pe zi, la recomandarea medicului sau a farmacistului.
Durata curei: 3 luni.
*între mese înseamnă că administrarea să nu fie asociată cu alimentaţia, de aceea este optim să se facă la distanţă de minim o oră faţă de la ultima masă, şi o oră faţă de masa următoare. Aceasta presupune că produsul se poate administra dimineaţa, cu minim o oră înainte de masă, iar seara la minim o oră după masă.
Rolul componentelor:
Păducelul este un arbust spinos de 2-5 m înălţime, având frunzele împărţite în 2-5 lobi neregulaţi dinţaţi, florile albe formând umbele rare. Creşte în toată Europa la marginea pădurilor şi prin luminişuri şi înfloreşte în aprilie-mai.
Dioscorides menţionează păducelul în lucrarea sa în primul secol D.H. Îl numeşte krátaios, cuvânt care se crede că derivă din grecescul krátys – „greu” sau „puternic” – făcând referire la lemnul său dur. O etimologie alternativă asociază numele cu kratos, însemnând „întotdeauna a fost aici”.
În secolul III Î.H., Theophrastus, îl denumeşte „kunosbatos”, ceea ce a dus la introducerea sa în cărţile medievale de profil (Lonicerus) sub numele de Cynosbatus Theophrasti. Specia denumită monogyna înseamnă monostylus (cu o singură sămânţă).
Teutonii utilizau fructele ca aliment.
Cărţile din Evul Mediu recomandau păducelul pentru colici stomacale şi diaree. Prima sa menţiune privind efectele cadriace a fost făcută de Quercetanus, medicul personal al regelui Henric al IV-lea al Franţei, care a născocit un sirop anti-îmbătrânire din plantă.
Un medic irlandez – Green – a determinat răspândirea reputaţiei sale de medicament pentru inimă în a doua jumătate a secolului XIX; de atunci şi-a menţinut o poziţie fermă în repertoriul fitoterapiei.
Acţiunile sale farmacologice se datorează conţinutului în compuşi fenolici, în special flavonoide cărora li se atribuie multe din proprietăţile plantei.
Păducelul (atât fructele, cât şi frunzele cu flori) produce o tonifiere a cordului şi o scădere a presiunii sangvine, restabilind pulsul şi echilibrul între presiunea sângelui şi activitatea muşchiului cardiac. Efectele sale la nivel cardiovascular, multe dintre ele dovedite ştiinţific, se consideră a fi rezultatul activităţii inotropice, a abilităţii de a creşte integritatea vaselor sangvine şi îmbunătăţirea fluxului sangvin coronarian, şi efectelor pozitive asupra utilizării oxigenului.
Este utilizat tradiţional ca tonic cardiac iar utilizările sale curente, ca suport pentru funcţiile cardiace şi circulatorii, includ tratamentul anginei, hipertensiunii, aritmiilor şi insuficienţei cardiace cronice NYHA II.
Ultimele cercetări au evidenţiat şi activitatea antioxidantă a preparatelor din păducel.
Dioscorides menţionează păducelul în lucrarea sa în primul secol D.H. Îl numeşte krátaios, cuvânt care se crede că derivă din grecescul krátys – „greu” sau „puternic” – făcând referire la lemnul său dur. O etimologie alternativă asociază numele cu kratos, însemnând „întotdeauna a fost aici”.
În secolul III Î.H., Theophrastus, îl denumeşte „kunosbatos”, ceea ce a dus la introducerea sa în cărţile medievale de profil (Lonicerus) sub numele de Cynosbatus Theophrasti. Specia denumită monogyna înseamnă monostylus (cu o singură sămânţă).
Teutonii utilizau fructele ca aliment.
Cărţile din Evul Mediu recomandau păducelul pentru colici stomacale şi diaree. Prima sa menţiune privind efectele cadriace a fost făcută de Quercetanus, medicul personal al regelui Henric al IV-lea al Franţei, care a născocit un sirop anti-îmbătrânire din plantă.
Un medic irlandez – Green – a determinat răspândirea reputaţiei sale de medicament pentru inimă în a doua jumătate a secolului XIX; de atunci şi-a menţinut o poziţie fermă în repertoriul fitoterapiei.
Acţiunile sale farmacologice se datorează conţinutului în compuşi fenolici, în special flavonoide cărora li se atribuie multe din proprietăţile plantei.
Păducelul (atât fructele, cât şi frunzele cu flori) produce o tonifiere a cordului şi o scădere a presiunii sangvine, restabilind pulsul şi echilibrul între presiunea sângelui şi activitatea muşchiului cardiac. Efectele sale la nivel cardiovascular, multe dintre ele dovedite ştiinţific, se consideră a fi rezultatul activităţii inotropice, a abilităţii de a creşte integritatea vaselor sangvine şi îmbunătăţirea fluxului sangvin coronarian, şi efectelor pozitive asupra utilizării oxigenului.
Este utilizat tradiţional ca tonic cardiac iar utilizările sale curente, ca suport pentru funcţiile cardiace şi circulatorii, includ tratamentul anginei, hipertensiunii, aritmiilor şi insuficienţei cardiace cronice NYHA II.
Ultimele cercetări au evidenţiat şi activitatea antioxidantă a preparatelor din păducel.
Specie erbacee perenă, crescând până la 0,5-1,5 m înălţime, cu tulpini tetramuchiate goale în interior, cu peri pe muchii; frunze opuse, palmat-lobate, cele superioare cu 3 lobi, cu peri aspri; florile roz, grupate în verticile strânse, la subsuoara frunzelor. Se recoltează părţile aeriene superioare, în iulie-septembrie.
Grecii antici recomandau Leonurus femeilor însărcinate suferind de anxietate, această utilizare continuând mult după aceea, de aici rezultând şi denumirea englezească a plantei – Motherwort = iarba mamei.
Altă acţiune principală a plantei se manifestă asupra inimii, dând speciei denumirea de cardiaca, derivând din grecescul kardiaca, sau inimă.
În China antică, avea reputaţia de a susţine longevitatea.
În Europa a fost cunoscută prima dată ca tratament pentru bolile bovinelor. Coloniştii au introdus-o în America de Nord în secolul XIX, eclecticii recomandând-o pentru stimularea menstruaţiei şi ca ajutor pentru explulzarea placentei după naştere.
Indienii Cherokee o foloseau ca sedativ în afecţiuni nervoase.
În limbajul victorian al florilor, reprezenta dragostea ascunsă.
Utilizarea sa ca plantă medicinală pe teritoriul Europei este documentată de-a lungul a multor secole: Mattiolius (1626), Lonicerus (1679), Schröder (1685), (Benedum 2006), Wittstein (1882), Hoppe (1949), Hoppe (1957), Hoppe (1975), Weiss (2009).
Iarba de talpa gâştei conţine alkaloizi, flavone, compuşi fenilpropanici, taninuri, iridoide, glicozide cardiotonice, diterpene, taninuri, substanţe ce îi conferă proprietăţi sedative, antispastice, cardiotonice, antihipertensive, proprietăţi pentru care şi este des folosită astăzi în bine cunoscutele produse naturiste.
Talpa gâştei era recomandată încă din vechime în palpitaţii ale inimii (Mattiolius 1626), pentru reducerea durerilor cardiace (Lonicerus 1679), îmbunătăţirea fluxului sangvin la nivel cardiac (Lonicerus 1679), bătăi neregulate ale inimii (Lonicerus 1679), angina pectoris (Lonicerus 1679), afecţiuni cardiace la copii (Schröder 1685), afecţiuni pentru care este bine cunoscută ca tratament naturist şi în prezent. O întâlnim (şi sub formă de tinctură) recomandată ca tonic cardiac, vasodilatator coronarian şi periferic, hipotensiv, antiaritmic, sedativ, diuretic, tonic uterin, pentru afecţiunile cardiace de origine nervoasă, cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială, insuficienţă cardiacă. Talpa gâştei mai serveşte ca remediu naturist adjuvant pentru depresie, anxietate, insomnii, migrene, tulburări de menopauză, colite şi gastrite de natură nervoasă.
Grecii antici recomandau Leonurus femeilor însărcinate suferind de anxietate, această utilizare continuând mult după aceea, de aici rezultând şi denumirea englezească a plantei – Motherwort = iarba mamei.
Altă acţiune principală a plantei se manifestă asupra inimii, dând speciei denumirea de cardiaca, derivând din grecescul kardiaca, sau inimă.
În China antică, avea reputaţia de a susţine longevitatea.
În Europa a fost cunoscută prima dată ca tratament pentru bolile bovinelor. Coloniştii au introdus-o în America de Nord în secolul XIX, eclecticii recomandând-o pentru stimularea menstruaţiei şi ca ajutor pentru explulzarea placentei după naştere.
Indienii Cherokee o foloseau ca sedativ în afecţiuni nervoase.
În limbajul victorian al florilor, reprezenta dragostea ascunsă.
Utilizarea sa ca plantă medicinală pe teritoriul Europei este documentată de-a lungul a multor secole: Mattiolius (1626), Lonicerus (1679), Schröder (1685), (Benedum 2006), Wittstein (1882), Hoppe (1949), Hoppe (1957), Hoppe (1975), Weiss (2009).
Iarba de talpa gâştei conţine alkaloizi, flavone, compuşi fenilpropanici, taninuri, iridoide, glicozide cardiotonice, diterpene, taninuri, substanţe ce îi conferă proprietăţi sedative, antispastice, cardiotonice, antihipertensive, proprietăţi pentru care şi este des folosită astăzi în bine cunoscutele produse naturiste.
Talpa gâştei era recomandată încă din vechime în palpitaţii ale inimii (Mattiolius 1626), pentru reducerea durerilor cardiace (Lonicerus 1679), îmbunătăţirea fluxului sangvin la nivel cardiac (Lonicerus 1679), bătăi neregulate ale inimii (Lonicerus 1679), angina pectoris (Lonicerus 1679), afecţiuni cardiace la copii (Schröder 1685), afecţiuni pentru care este bine cunoscută ca tratament naturist şi în prezent. O întâlnim (şi sub formă de tinctură) recomandată ca tonic cardiac, vasodilatator coronarian şi periferic, hipotensiv, antiaritmic, sedativ, diuretic, tonic uterin, pentru afecţiunile cardiace de origine nervoasă, cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială, insuficienţă cardiacă. Talpa gâştei mai serveşte ca remediu naturist adjuvant pentru depresie, anxietate, insomnii, migrene, tulburări de menopauză, colite şi gastrite de natură nervoasă.
Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.
Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.
Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.
După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la, urinare cauzate de aceştia.
Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.
Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.
Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.
Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.
Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.
După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la, urinare cauzate de aceştia.
Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.
Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.
Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.
Atentionari:
Nu se recomandă copiilor sub 10 ani (efectele asupra copiilor mici sunt insuficient studiate) şi în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
Nu se recomandă femeilor însărcinate şi mamelor care alăptează datorită unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor uterine. Substanţele active trec în laptele matern şi pot modifica gustul laptelui.
Acest produs se poate utiliza concomitent cu medicamentele.
La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.
Reduceţi cât mai mult posibil consumul de grăsimi saturate şi grăsimi „trans” (untură, unt, margarină, ouă, brânzeturi grase, carne grasă, mezeluri), evitaţi consumul de sare şi de legume care conţin cantităţi mai mari de sodiu (ţelină, spanac), murături, ape minerale bogate în sodiu, reduceţi consumul de dulciuri, produse de patiserie, băuturi bogate în cofeină şi alcool.
Consumaţi legume sărace în sodiu şi celuloză (morcovi, dovlecei, fasole verde, salată verde, roşii, ardei), fructe (crude, coapte, compoturi), lactate slabe, pâine neagră veche de o zi, cereale (grâu, orez, hrişcă), peşte slab în cantităţi moderate. Puteţi mânca 2 ouă pe săptămână. Puteţi consuma, în cantităţi moderate, grăsimi nesaturate din uleiuri vegetale presate la rece (de măsline, floarea soarelui, porumb, in, cânepă, dovleac), precum şi nuci, alune, migdale, fistic, seminţe de floarea soarelui şi de dovleac neprăjite de asemenea în cantităţi moderate.
Recomandăm consumul a 4-5 mese/zi, în cantităţi reduse. Urmăriţi eliminarea greutăţii corporale excesive, evitaţi sedentarismul.
- Stoc
- In Stoc Magazin - Livrare in 1-3 zile lucratoare
- Cantitate
- 63 cps
- Forma de prezentare
- Cutie
De fapt, tradiţiile dacice au prins contur chiar mai devreme, prin înfiinţarea primei farmacii din Orăştie, „La Leul de Aur”, consemnată în anul 1697.
Două secole mai târziu, la conducerea farmaciei îl găsim pe Andrei Farago, un farmacist vizionar, personalitate marcantă în lumea ştiinţifică din perioada interbelică.
Pasiunea sa pentru plantele medicinale, dar şi pentru lucrurile bine şi corect făcute, au dus la trecerea înţelepciunii populare sub semnul ştiinţei, prin fondarea, în anul 1929, a firmei „Digitalis, Prima Companie Română pentru cultivarea plantelor medicinale Orăştie”, care astăzi poartă numele Fares.
Nicio recenzie
Clientii care au cumparat acest produs au mai cumparat si:
Verifică disponibilitatea in tab-ul Detalii Produs!
Ultimele produse in stoc
Ne pare rău, stocul a fost epuizat!
Verifică disponibilitatea in tab-ul Detalii Produs!
- La reducere!
- -10%
Verifică disponibilitatea in tab-ul Detalii Produs!
- La reducere!
- -12%
Verifică disponibilitatea in tab-ul Detalii Produs!
- La reducere!
- -5%
Verifică disponibilitatea in tab-ul Detalii Produs!
Verifică disponibilitatea in tab-ul Detalii Produs!
Verifică disponibilitatea in tab-ul Detalii Produs!
Tap to zoom
