CREMA-BALSAM UNTUL PAMANTULUI & ARNICA 50GR/65ML Dorel Plant

CREMA-BALSAM UNTUL PAMANTULUI & ARNICA 50GR/65ML Dorel Plant

Ingrediente: vazelină vegetală, parfum, ulei de parafină, Untul Pământului și flori de Arnică.

Contribuie la: Emolientă, hrănește și catifelează, tonifiantă, nutritivă, regenerantă. Componentele din cremă sunt recunoscute pentru acțiunea lor împotriva următoarelor: orice dureri reumatice, deformări osoase, lombosciatică, spondiloză cervicală, apă la genunchi, dureri musculare, dureri de menisc, gutii, varice dureroase.

Mod de utilizare: Se aplică de două ori pe zi, seara și dimineața, în strat subțire pe piele prin masaj ușor.

Ambalaj: 50 g

Rolul componentelor:

Arnica este o plantă perenă de munte din familia Asteraceae (Compositae), ce vegetează exclusiv în flora spontană, cu rizom cilindric, oblic, cu o rozetă bazală de frunze, o tulpină simplă, cu număr redus de frunze, cele bazale ovat-eliptice cu peri scurţi şi aspri, iar cele tulpinale mai mici, 2-3 perechi opuse. Inflorescenţele sunt galbene, mari, cu diametrul de 4-8 cm, situate terminal; fructele sunt achene cu papus aspru. Se recomandă în scop medicinal recoltarea florilor, care se face împreună cu receptaculul, în iunie şi iulie; recoltarea trebuie să se facă doar de la o parte din plante, pentru a nu se produce restrângerea arealului.

Plantă medicinală cunoscută şi utilizată încă din anii 1500 şi încă populară şi astăzi. Un efect de vindecare a rănilor a fost atribuit arnicii în manualul lui Tabernaemontanus (medic şi botanist, părintele botanicii în Germania) în 1613. În timpul Evului Mediu, arnica a fost folosită ca remediu natural pentru multe afecţiuni precum hematoame, răni, varice, flebite, gută, reumatism, indigestie şi în boli cardiovasculare; în Germania, arnica este folosită din 1957 ca remediu în diferite probleme precum: răni, hematoame, dizlocaţii articulare, entorse, contuzii, edeme cauzate de fracturi, pentru tratamentul sistematic al problemelor musculare şi articulare asociate reumatismului, împotriva furunculozei, a inflamaţiilor cauzate de muşcăturile de insecte şi flebite superficiale, şi pentru tratamentul inflamaţiilor mucoasei orale şi a gâtului asociate gingivitei şi ulcerului aftos.

Medical, la noi în ţară s-au întrebuinţat atât rădăcina, cât şi frunzele şi florile. Medicina românească de la mijlocul secolului trecut menţionează ca efecte ale plantei stimularea sistemul nervos şi a sistemului vascular; circulaţia şi respiraţia devin mai active; se favorizează eliminarea urinei şi a sudoarei. Se mai observă o acţiune hemostatică în hemoragii, deci o indicaţie a plantei în stările apopleptice, în epistaxis (scurgere de sânge din nas), în hemoptizii, urinare cu sânge etc.

Arnica era considerată o plantă foarte activă, acţiunea sa stimulentă fiind din cele mai puternice. Nervii, mucoasa stomacală şi cea intestinală sunt indeosebi stimulaţi; de asemenea întregul sistem glandular şi limfo-ganglionar, precum şi rinichii; în plus, scaunele prea frecvente sunt normalizate. Extern, florile, planta întreagă şi rădăcinile sunt utilizate în comprese pe rănile inflamate, iar intern combat hemoragiile şi stările febrile.

Medicina populară românească a apreciat întotdeauna puterea vindecătoare a arnicii, utilizată mai ales sub formă de tinctură, în special în vindecarea rănilor. În general, în prezent se recomandă în principal utilizarea externă a plantei; intern are efect ocitocic, vasoconstrictor, antiaterosclerotic, dar la persoanele sensibile chiar şi la administrare externă se pot produce iritaţii locale.

Preparatele homeopate s-au arătat a fi imunostimulente. Florile de arnică conţin ulei esenţial în compoziţia căruia intră în special lactone sescviterpenice care apar adesea sub forma derivaţilor esterici. Pe lângă compuşii uleiului esenţial se mai numără flavonoide, hidroxicumarine, şi acizi fenil acrilici. Utilizarea medicinală a arnicii a determinat efectuarea unor cercetări extensive, deferite sescviterpene fiind izolate încă din 1953, constituenţii cei mai relevanţi din această grupă fiind consideraţi helenalina şi 11,13-dihidrohelenanina precum şi derivaţii acestora.

Untul Pamantului este o plantă perenă din familia Dioscoreaceae, ierboasă, volubilă, cu rizom gros şi cărnos (5-10 cm diametru), brun la exterior şi cu numeroase rădăcini adventive, alb şi cărnos la interior, conţine numeroase rafide de oxalat de potasiu; frunzele alterne, peţiolate, cordat ovate, cu nervuri arcuate, fructul o bacă roşie cu câteva seminţe. Răspândit în partea de sud-vest a ţării noastre. În scop terapeutic re recoltează rizomul, primăvara devreme sau toamna.

Denumirea generică Tamus a fost dată plantei din credinţa că aceasta este aceeaşi plantă denumită Uva Taminia la care se face referire într-o lucrare a lui Plinius.

Untul pământului este o plantă mai puţin cunoscută şi utilizată. Intern a fost puţin folosită, mai ales pentru efectul puternic diuretic ca remediu pentru calculi, sau în combinaţie cu miere pentru afecţiuni astmatice, dar din cauza efectelor negative puternice s-a renunţat demult la această utilizare.

Extern, untul pământului a fost şi mai este folosit cu succes sub formă de cataplasme ca stimulent, sau în gută, reumatism sau pareze uşoare. Tinctura din rădăcină s-a dovedit a fi mai utilă aplicată pe degerături. Pentru răni, vechii medici recomandau realizarea unui unguent în grăsime de porc sau ceară.

Este actualmente un remediu popular folosit pentru reducerea vânătăilor ce apar în urma contuziilor. Efectele rădăcinii sunt antiechimotic, diuretic, emetic, hemolitic şi iritant. Aceasta poate fi folosită proaspătă, sau recoltată şi uscată pentru utilizări ulterioare.

Rizomul de untul pământului conţine o saponină steroidică, dioscina, cu acţiune antiinflamatoare, aceasta făcând-ul recomandat în tratamentul reumatismului. Acţiunea rubefiantă a rizomului se datorează cristalelor aciculare care rănesc pielea la frecţionare şi permit penetrarea unor amine biogene ce produc efecte iritante. Se mai recomandă în tratamentul echimozelor, contuziilor, hematoamelor (în Franţa se mai numeşte rădăcina femeii bătute).

Efectele unui extract etanolic din rădăcina de Tamus communis au fost studiate în cazul granuloamelor la şobolani, evidenţiindu-se un efect inhibitor al acestuia comparabil cu cel al medicamentelor de referinţă  hidrocortizon şi clorhidrat de benzidamină.