CEAI TIROIDO-PLANT 150GR Dorel Plant

CEAI TIROIDO-PLANT 150GR Dorel Plant

Tiroidă sănătoasă.

Ingrediente: Drăgaică (Galium verum); Nalbă (Malva negcta); Salvie (Salvia officinalis); Urzică (Urtica dioica); Coada calului (Equisetum arvense); Pin (Pinus sylvestris); Cimbrișor (Thymus serpyllum); Traista ciobanului (Capsella bursa pastoris); Gălbenele (Calendula officinalis); Lumânărica (Verbascum phlomoides); Mușețel (Matricaria chamomilla)

Contribuie la: Stimulează funcția glandei tiroide, favorizează metabolismul diminuând nodulii tiroidieni.

Mod de preparare și administrare: Se face o infuzie dintr-o lingură de amestec de plante și 250 ml apă, când apa dă în clocot, se pun plantele și se oprește din fiert. Se lasă acoperit 15-20 minute, apoi se strecoară. Se face gargară cu ceai de două ori pe zi, dimineața și seara înainte de culcare, urmată de înghițirea lichidului. Pentru un efect mai bun, la fiecare cană de ceai, puneţi o lingură tinctură de Drăgaică.

Precauții și contraindicații: Nu sunt contraindicaţii.

Ambalaj: 150 g

Rolul componentelor:

Drăgaica este o plantă răspândită pe ogoare, câmpii, de-a lungul gardurilor, cu flori galben- aurii, asemănătoare florii- miresei, emanând un parfum dulceag ca mierea.

Tradiţia populară spune că în ziua Sf. Ion în luna iunie, fetele trebuie să culeagă flori de drăgaică din care să facă cununi cu care să împodobească porţile, uşile, ferestrele pentru a aduce în casele lor belşug, sănătate şi noroc iar in noaptea de Sânziene fetele îşi pot afla destinul spălându-se cu roua curată de pe flori.

Văzute de la distanţă, florile seamănă cu o ploaie de stele, cele 4 petale fiind aşezate în semnul Sfintei Cruci, ceea ce duce la credinţa că această plantă a fost binecuvântată de Dumnezeu.

În scopuri terapeutice se recoltează vârfurile înflorite ale tulpinilor, în toată perioada înfloririi, din luna iunie până în septembrie.

Florile de sânziene au în compoziţie glicozide (asperulina, quercetina, luteolina), taninuri şi acizi organici.

Până în prezent au fost dovedite următoarele proprietăţi ale florilor de sânziene: diuretice şi depurative, curăţând sângele la nivelul ficatului şi rinichilor, sudorifice (cu mărirea secreţiei glandelor sudoripare), astringente, cicatrizante, hemostatice, antiinflamatoare şi vulnerare (cu grăbirea vindecării rănilor externe şi interne), sedative, calmante şi antispastice în afecţiunile neurovegetative, aperitive şi aromatizante.

Produsele din sânziene se dovedesc eficiente în foarte multe afecţiuni, cum ar fi: bolile digestive, renale, genitale, bolile sistemului nervos, tumori, noduli tiroidieni,  durerile reumatice, obezitate, anemie, cancer de piele, leucemie, furuncule, psorioazis.

Nalba este o plantă ierboasă, perenă, ce creşte până la 1,5-2 m, cu peri catifelaţi pe toate părţile aeriene, cu tulpina cilindrică, frunze lung peţiolate, palmat lobate cu 3-5 lobi, verzi-albicioase, catifelate; florile, cu corola cu 5 petale alb-roz şi cu stamine numeroase violete cu antere roşii, sunt dispuse rar, în raceme, la vârful tulpinii; fructul este o capsulă turtită ce se desface în 13-20 mericarpii cu câte o sămânţă reniformă turtită lateral. Se recoltează rădăcinile plantei în perioadele martie-aprilie sau octombrie-noiembrie; se pot recolta şi frunzele, înainte de înflorire, în iunie, iar florile pe toată perioada înfloririi.

Denumirea botanică provine dintr-un cuvânt grecesc, altho, însemnând „ a vindeca”. Înainte de a fi medicament, nalba mare a fost folosită ca aliment. În timpul perioadelor de foamete, mai ales în Evul Mediu când culturile erau distruse, oamenii fierbeau rădăcina de nalbă şi o prăjeau cu ceapă în unt. Romanii o considerau o delicatesă ca aliment, iar chinezii o utilizau de asemenea în bucătărie. Terminaţiile tinere ale plantei sunt consumate şi acum în unele regiuni din Franţa ca tonic de primăvară. Francezii, acum câteva secole caramelizau înainte de consum rădăcina de nalbă (pate de nalbă); aceştia decorticau rădăcina până la pulpa albă, o fierbeau până devenea moale şi elibera dulceaţa, apoi adăugau zahăr. Unele ghiduri de supravieţuire sugerează că e bine de avut planta în rucsac pentru drumeţii prin sălbăticie.

Istoricul nalbei ca plantă medicinală datează din timpul lui Theophrastus (372-286 ÎC) care a menţionat că rădăcina de nalbă era consumată în vin dulce pentru tuse. Hippocrate prescria un decoct din rădăcini pentru tratarea contuziilor şi a sângerărilor din răni. Medicul grec Dioscorides recomanda compresele din rădăcină pentru muşcăturile insectelor şi prescria un decoct pentru dureri de dinţi şi vomă, şi ca antidot în cazul otrăvirilor. În secolul IX, împăratul Carol cel Mare a ordonat cultivarea nalbei în mănăstirile sale. În secolul X medicii arabi foloseau compresele din frunze de nalbă ca remediu în inflamaţii iar vindecătorii populari timpurii din Europa foloseau rădăcina nalbei atât intern cât şi extern pentru acţiunea sa calmantă în tratamentul durerilor de dinţi, iritaţiilor gâtului, problemelor digestive, şi iritaţiilor tractului urinar. Cei care, în timpul inchiziţiei, urmau să fie supuşi torturii prin fier înroşit, se ungeau cu un amestec din sevă de nalbă, albuş de ou şi seminţe de pătlagină – acest amestec forma un înveliş protector pentru piele reducând efectele arsurii şi altfel dovedind nevinovăţia lor. Culpeper o recomanda de asemenea, iar începând de la mijlocul secolul XIX a fost inclusă în Farmacopeea Statelor Unite. În Europa apare în majoritatea farmacopeelor şi publicaţiilor importante de profil, încă din 1926.

Apare în Farmacopeea Română din 1862. Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut constata pentru rădăcină şi frunze, administrate ca extracte reci, o acţiune calmantă şi anticatarală, utilă în bolile de stomac şi în enterite, contra tusei şi contra leucoreei, pentru uzul intern fiind preferată mai ales rădăcina, iar frunzele pentru uzul extern. Acestea se foloseau în catarurile pulmonare şi bronhiale, în aprinderile vezicale şi renale, atonie vezicală, clisme pentru enterite, în metrite şi vaginite, gargare pentru stomatite.

Medicina populară românească mai întrebuinţează frunzele şi florile de nalbă sub formă de ceai ca expectorant şi calmant al tusei sau aplică fiertura de rădăcină şi frunze pe ulcerele dureroase. Astăzi ştim că rădăcina de nalbă mare conţine în principal mucilagii, iar pe lângă acestea pectine, amidon, mono- şi di- zaharide, flavonoide, acizi fenolici, cumarine, şi manifestă efect demulcent, emollient, diuretic, anti-inflammator şi expectorant.

Plantă ierbacee, perenă, cu tulpina şi inflorescenţe de culoare albăstruie-vineţie, de unde şi numele, prevăzute cu ţepi. Tulpina înaltă de 30-60 cm este ramificată numai la partea superioară, prezintă frunze mici, rigide, cele bazale ovate, cu marginea dinţată, iar cele superioare mici, fără peţiol, palmat-sectate cu lobii dinţaţi. Florile sunt dispuse în capitule albăstrui, fructele sunt diachene păroase. Se recoltează părţile aeriene ale plantei, în timpul înfloririi, în perioada iulie-septembrie.