Supozitoare Aur Derm cu Stejar 10 buc Laur Med

Produsul Aur Derm scoarta de stejar are proprietati antiseptice, antiinflamatoare, cicatrizante, vaso-constructoare, epitelizante si este folosit in aplicatii locale, pentru ameliorarea simptomelor bolilor hemoroidale si a fisurilor anale.

Beneficii:
-Supozitoarele Aur Derm scoarță de stejar au proprietăți antiseptice, antiinflamatoare, cicatrizante, epitelizante și sunt folosite în aplicații locale pentru tratarea bolilor hemoroidale, fisurilor anale, fistulelor, eczemelor, colonului iritabil, durerilor lombare, relaxând articulațiile. Inhibă durerile ce însoțesc ciclul menstrual.
-Extractul uleios și hidroalcoolic din scoarță de stejar are acțiune hemostatică, antidiareică, astringentă, cicatrizantă și dezinfectantă.
-Extractul de coada șoricelului are acțiune hemostatică, antiinflamatoare și cicatrizantă.
-Extractul uleios de rășină de conifere este un puternic antioxidant, utilizat în produse dermatocosmetice destinate întreținerii tegumentelor și în cazul reumatismului sau a durerilor musculare.

Compozitie:
Extract uleios si hidroalcoolic de scoarta de stejar, coada soricelului, propolis, rasina de conifere, lanolina, ceara de albine, ulei vegetal hidrogenat.

Administrare:
Aplicatii locale 1 bagheta (supozitor) intrarectal de 3 ori/zi, 15 zile pe luna, timp de 3 luni de zile consecutiv. Administrarea la copii se face numai cu acordul medicului.

Atentionari:
Foarte rar, dupa utilizarea timp indelungat pot aparea iritatii locale care dispar la intreruperea tratamentului. Este indicat ca tratamentul sa se reia dupa o pauza de 30 zile.
Fiind un produs natural nu s-au semnalat efecte secundare, rar pot aparea reactii alergice care dispar la incetarea aplicatiilor.
A nu se utiliza de persoanele care au alergie la unul din ingrediente.
A nu se lasa la indemana copiilor.
Daca apar fenomene secundare, intrerupeti tratamentul si consultati medicul sau farmacistul.
A se pastra la loc racoros si uscat la temperatura de 4-15 grade C.

Rolul componentelor:
În mitologia slavă, stejarul era considerat arborele adevărului. Se credea că primul bărbat a apărut din acest arbore. Din carnea mistreților, care se hrănesc cu ghindă, ar fi luat naștere preoții, lideri spirituali ai vechilor slavi. În tradiția populară coaja de stejar se fierbea cu piatră acră, după care cu decoctul format se clătea gura contra durerilor de dinți.
Stejarul este un arbore foios, înalt până la 50m, cu ramuri noduroase și puternice și cu o coroană largă și bogată. Are o rădăcină pivotantă iar fructele sale sunt denumite ghinde și sunt prinse într-o cupă cu solzi triunghiulari.
În terapeutica naturistă, stejarul are ca produse medicinale fructele (Querci fructus), scoarța (Querci cortex) ramurilor tinere de 3-5 ani recoltată primăvara din martie până în aprilie, frunzele și galele de pe frunze. Galele sunt mici sfere, de mărimea unei cireșe, de culoare verde-gălbui, galbenă sau roșiatică, care se dezvoltă pe frunza de stejar și sunt bogate în taninuri.
Scoarța de stejar are proprietăți antiseptice, cicatrizante și hemostatice datorită taninurilor care precipită proteinele și ajută la tratarea și vindecarea hemoroizilor, hemoragiilor uterine, leucoreei, afecțiunilor stomacului,diareei. Aplicate extern, preparatele din stejar pot trata arsurile, degerăturile, eczemele exudative, escarele de decubit, fistulele anale sau rănile purulente. Scoarța de stejar adaugată în apa de baie poate trata seboreea sau transpirația excesivă a mâinilor și picioarelor.Caracterul antiinflamator al plantei poate fi util în vindecare la pacienții cu inflamații ale gingiilor, a mucoasei gurii și a gâtului. De asemenea, stejarul are un efect revitalizant asupra persoanelor cu debilitate sau de vârste înaintate, fiind indicat în astenii și diverse tipuri de alergii.
În practica medicinală se întrebuințează uneori și ghinda, sub formă prajită și măcinată, pentru prepararea unei „cafele”. Acest surogat de cafea are un rol important în reechilibrarea sistemului digestiv.

Plantă ierboasă perenă, înaltă de 20-80 cm, cu tulpina ramificată spre vârf, frunze de 2-3 ori sectate cu lacinii înguste, inflorescenţele cu flori albe, sau mai rar roz, grupate în vârful tulpinilor.
Coada şoricelului este o plantă medicinală foarte veche şi chiar Dioscoride vorbeşte despre întrebuinţarea ei.
După Pliniu, numele latin achillea derivă din grecescul achilleía şi se referă la Ahile, eroul războiului Troian. Ahile a fost învăţat în arta vindecării de către centaurul Chiron, şi se spune că a folosit coada şoricelului pentru a vindeca rănile soldaţilor săi.
Coada şoricelului posedă proprietăţi uşor astringente, este tonică, alterativă şi diuretică. Este utilizată în boli cronice ale aparatului urinar. Manifestă o influenţă tonică asupra sistemului venos, ca şi asupra membranelor mucoase. S-a dovedit eficace în durerile de gât, hemoptizii, hematurie şi alte forme de hemoragii cu pierderi mai reduse de sânge, incontinenţă urinară, diabet, hemoroizi cu scurgeri sangvinolente sau mucoide, şi dizenterie; de asemenea în amenoree, flatulenţă şi probleme spasmodice. În doze de jumătate de drachme de tinctură saturată, sau 20 picături a fost considerată unul din cei mai buni agenţi în reducerea menoragiilor.
Compoziţia chimică pentru coada şoricelului este bine documentată. Uneliul volatil conţine proazulene, β-pinen, α-pinen şi cariofilen, lactone sescviterpenice şi flavonoide.
Unul din principiile active, achilleina, a fost utilizat în Franţa şi alte părţi din Sudul Europei, ca substituent pentru chinină în tratamentul febrei intermitente. A fost folosită de asemenea de medicii francezi pentru a restabili menstruaţiile.
Principiile amare (guaianolide) prezintă efect colagog, în timp ce flavonoidele sunt spasmolitice. Interacţiunea dintre diferitele componente (camazulene şi flavonoide) dau plantei proprietăţi antiedematoase, antiinflamatoare şi antibacteriene.
Unele din acţiunile farmacologice ale plantei (acţiunea antiinflamatoare, efectele antioxidant, gastro- şi hepatoprotector, coleretic, activitatea estrogenică, antimicrobiană, hemostiptică şi antispasmodică) au fost demonstrate in vitro sau în studii pe animale, susţinând astfel multe din utilizările medicinale cunoscute.

Amestec de substanţe de consistenţa răşinii, culese de pe cel puţin 20 de specii de arbori, propolisul este pentru stup o adevărată barieră de protecţie. De altfel, cuvântul propolis vine din greacă şi înseamnă „partea dinaintea cetăţii”.
El a fost denumit aşa de către învăţaţii greci care, observând cum îşi construiesc albinele stupul, au ajuns la concluzia că această substanţă joacă rolul de pavăză împotriva agresorilor externi, propolisul făcând din stup o adevărată cetate.
Studiile moderne privitoare la proprietăţile acestui preparat natural i-au uimit pe oamenii de ştiinţă: nu mai puţin de 21 de bacterii, 9 specii de ciuperci parazite, 30 de tipuri de virusuri (incluzând şi varietăţile lor) sunt distruse de către propolis, care este cel mai puternic medicament antiinfecţios cunoscut.
Iar proprietăţile sale terapeutice nu se opresc aici, eficienţa sa fiind demonstrată în nu mai puţin de 200 de afecţiuni. Iată de ce ne-am hotărât să cunoaştem mai bine acest produs al stupului, una din cele mai puternice arme din arsenalul terapiei naturale.
Propolisul este un „cocteil” de substanţe vindecătoare, adunat din mugurii şi de pe scoarţa plopilor, a mestecenilor, a castanilor, a sălciilor, a frasinilor, a aninilor şi ale unor specii de pomi fructiferi. Cum ştiu albinele să dozeze acest elixir, să-l combine şi să-i dea în final o compoziţie unitară, aşa încât diferitele tipuri de propolis culese din diverse regiuni ale lumii să aibă proprietăţi practic similare, este o enigmă.
O enigmă este şi cum au putut medicii antici, cum ar fi Galen sau Pliniu, să identifice, fără a beneficia de mijloacele moderne, proprietăţile sale terapeutice. Un lucru este cert: primăvara, albinele culeg un medicament excepţional, adunat cu un efort uriaş, din mugurii abia ieşiţi la lumină.
Există două metode prin care apicultorii recoltează acest medicament: răzuindu-l direct de pe pereţii stupului de albine sau pentru o mai mare eficienţă, construind un colector special, ce preia progresiv producţia albinelor, care astfel sunt stimulate să culeagă cantităţi tot mai mari de propolis.
Remediu de tradiţie în medicina naturistă din România, propolisul se găseşte uşor la apicultori, fie brut, sub forma unor bulgăraşi maronii, fie lichid, ca tinctură alcoolizată. Propolisul brut de bună calitate se recunoaşte printr-un miros specific (dulceag-amărui) foarte puternic, precum şi prin lipsa de luciu (propolisul lucios are foarte multă ceară în el şi ca atare, proprietăţile sale sunt mult diminuate).
Un studiu realizat de către cercetătorii germani a arătat că la pacienţii care iau 50 de picături de tinctură de propolis de patru ori pe zi, probabilitatea de a face o infecţie cu virusul gripal scade cu până la 40%. De asemenea, la majoritatea pacienţilor trataţi astfel cu propolis, timpul de vindecare se reduce la 3-4 zile, faţă de 6-7 zile.
Propolisul este un excelent antibiotic, care acţionează progresiv inhibând dezvoltarea bacteriilor, refăcând ţesuturile lezate de către acestea, favorizând eliminarea secreţiilor în exces de pe căile respiratorii. Astfel, este eficient în ameliorarea bolilor respiratorii cu secreţii abundente şi a bronşitelor.
În acelaşi timp, tinctura de propolis, în combinaţie cu o linguriţă de miere, administrată dimineaţa pe stomacul gol, poate elimina simptomele deranjante ale colitei de fermentaţie şi de putrefacţie.
Substanţele antioxidante din compoziţia propolisului au efecte excepţionale în tratarea asteniei de primăvară. Acestea au efecte tonice nervoase, împiedică degradarea unor vitamine esenţiale pentru organism (vitamina C) şi echilibrează nivelul hormonal.