Ceai cu Papaya si Ananas 75g Fares
O întreagă călătorie exotică în cana ta de ceai: papaya dulce și ananas răcoritor.
Compozitie:
–Flori de hibiscus
–Aronia
–Mere
–Coacăzea
–Măceșe
–Arome
–Papaya 1%
–Ananas 1%.
Administrare:
peste 1-2 lingurițe amestec se toarnă 200 ml apa clocotită. Se lasă 10 minute.
Rolul componentelor:
Plantă din familia Caricaceae, originară în America tropicală, din sudul Mexicului până în Anzii Sud Americani, perenă, înaltă de până la 10m, cu frunze foarte mari, palmat lobate adânc incizate, cu margini întregi, şi peţioli lungi de aprox. 30-60 cm cu fructul suculent. În mod normal specia e dioică, florile femeieşti fiind pe plantă separată faţă de florile bărbăteşti, dar se cunosc şi forme monoice.
Originea plantei este oarecum obscură, papaya poate reprezenta fuziunea dintre două sau mai multe specii din genul Carica, native în Mexic şi America Centrală. În prezent este cultivată în toate zonele tropicale şi în zonele subtropicale mai calde.
Carica papaya a fost făcută cunoscută europenilor prima dată de către Oviedo, personaj care a gestionat minele din Hispaniola din 1513 în 1525. El scria că Alphonse de Valverde a adus seminţele acesteia de pe coastele de dincolo de Panama, de unde au fost duse la San Domingo şi pe alte insule în Indiile de Vest. Se pare că la descoperirea Americii încă nu atinsese limitele maxime de distribuţie în Lumea Nouă, chiar dacă, la vremea aceea, distribuţia ei era destul de întinsă în zonele tropicale din America. Abia mai târziu, prin 1626 seminţele de papaya au fost introduse în Europa din India.
Spaniolii au dus planta din Indiile de Vest la Manilla alături de numele ei spaniol – papaya – care este şi acum folosit în Insulele Filipine. De acolo a fost adusă ori de portughezi ori de spanioli în Malaya de Est. Trebuie să fi ajuns în Malacca înainte de 1583 şi în Goa după 1589, conform cu Linschoten, un călător olandez. Celebrul botanist olandez Rheed a realizat o ilustrare a plantei pe coasta Malabar nu mult după 1667, cănd a devenit guvernatorul Ceylonului. De acolo, seminţele sale au fost răspândite de-a lungul a numeroase insule, şi conform lui Sturtevant (1919) era cunoscută în insulele Pacificului până la 1800. Mai târziu, în 13 mai 1652, nu mult după sosirea sa la Cape, (Africa de Sud) Jan van Riebeeck a comandat seminţe de papaya din India pentru a realiza studii de adaptabilitate. La mijlocul secolului XVIII, Lauriero a văzut papaya în Zanzibar, şi se crede că a fost adusă din Africa de Est de către portughezi în secolele XVI sau XVII. Căpitanul G J Elphick a fost primul crescător de papaya în Lowveldt la începutul secolului XX, şi de asemenea primul care a trimis cinci lăzi în piaţa din Johannesburg.
Papaya este acum larg răspândită în majoritatea ariilor tropicale în lume, până la latitudini de 32°N şi S, constituind o plantă cu mare importanţă comercială pentru multe ţări tropicale.
Denumirile papaw, pawpaw, paw-paw, melon pawpaw, papaya şi papita sunt date speciei Carica papaya, cea mai utilizată fiind papaya şi papaw, cea din urmă fiind preferată în Shorter English Oxford Dictionary, fiind folosită prima dată în 1598.
Fructul de papaya este uşor dulce, cu o agreabilă notă de mosc, care este mai pronunţată la unele varietăţi şi în unele climate faţă de altele. Este un fruct popular pentru micul dejun în multe ţări şi este folosit de asemenea în salate, plăcinte, şerbeturi, sucuri şi dulciuri. Fructele necoapte pot fi preparate sub formă de sucuri de fructe. Fructul necopt de papaya conţine un suc lăptos în care este prezentă o enzimă responsabilă de digestia proteinelor cunoscută ca şi papaină, care este similară în acţiunea ei digestivă cu enzima animală pepsina. Acest suc este utilizat sub formă de preparate în numeroase remedii pentru indigestie, şi de asemenea în fabricarea substanţelor pentru frăgezirea cărnii.
Ananasul este o plantă tropicală originară din America, tolerantă la secetă, care creşte până la 5-8 metri în înălţime. Planta produce mai multe fructe lungi, ovale în fiecare sezon, din martie până în iunie.
Fructul de ananas, aşa cum îl ştim noi de la piaţă este, de fapt, o combinaţie (o aglutinare) de fructe produse de mai multe flori alăturate.
Pulpa sa este suculentă şi cărnoasă, cu tulpina care serveşte ca un miez fibros de sprijin. Exteriorul este dur, cu mici solzişori ce pot fi de culoare verde închis, galben, portocaliu-galben sau roşu atunci când fructul este foarte copt. Pulpa poate varia ca şi culoare de la alb-crem la galben şi are un amestec de gust dulce şi o aromă bogată.
Ananasul este inclus în rândul plantelor medicinale datorită calităţilor fructului său, care are numeroase efecte benefice asupra sănătaţii.
Fructele de ananas conţin bromelină, fibre, fitonutrienti (acid cumaric, acid clorogenic), pectine, polizaharide, potasiu, magneziu, fier, mangan, acid folic, vitamina C, B5, B6, B1, antioxidanti si polifenoli (betacaroten). Din punct de vedere medicinal, bromelina este cel mai preţios compus, capabil să accelereze digestia proteinelor.
Ananasul are proprietăţi antiinflamatorii, purgative, detoxifiante, antidepresive şi are efect revigorant.
Ananasul nu are deloc grăsimi sau colesterol şi are doar 50 de calorii per 100 grame, multe fibre şi proteine, ceea ce îl face ideal în curele de slăbire.
Ananasul proaspăt este recomandat spre consum după mesele copioase, bogate în carne, deoarece deblochează conglomeratele alimentare din stomac şi înlătură durerile digestive.
Bromelina din ananas are efect antiinflamator, fapt care împiedică formarea cheagurilor de sânge responsabile de tromboze şi acccidente vasculare cerebrale, deci scade riscul de boli cardiovasculare.
În aplicatii cutanate, bromelina scade inflamaţia şi calmează durerile articulare din artrite sau entorse. De asemenea, bromelina asociată cu antibiotic este impregnată în bandaje şi ajută astfel la cicatrizarea mai rapidă a rănilor.
Un consum frecvent de ananas ar putea ajuta şi la prevenirea degenerescenţei maculare, a astmului şpi a hipertensiunii arteriale, întăreşte sistemul imunitar, fibrele solubile ajută la scăderea colesterolului sangvin şi la prevenirea constipaţiei, iar fitonutrienţii impiedică oxidul nitric şi aminele alimentare să se combine în stomac pentru a forma nitrosamine cu potenţial cancerigen, deci scad riscul de cancer.
