Ceai cu Caise si Mango 20 plicuri Fares

Ceai cu Caise și Mango 20 plicuri Fares

Ceai aromat din fructe si plante, cu caise si mango.

Compozitie:
-flori de hibiscus,
-măceșe,
-mere,
-aronia,
-arome,
-căpșuni,
-zmeură,
-caise 1%,
-mango 1%,
-vitaminizant și antioxidant : vitamina C – 10 mg/plic (12,5% din valoarea nutrițională de referință).

Administrare:
Peste un plic se toarnă 200 ml apă clocotită și se lasă 10 minute.

Rolul componentelor:
Hibiscus este o plantă care face parte din familia Malvaceae, fiind originară de la tropice. Florile, de o frumuseţe luxuriantă, au fost utilizate de-alungul timpului, în special în medicina populară orientală, sub formă de ceaiuri aromate, cu un puternic efect relaxant şi răcoritor, în tratarea afecţiunilor renale şi digestive. În Malaezia, se foloseşte sucul proaspăt obţinut din calicele plantei, datorită conţinutului ridicat în vitamina C şi antocianozide, iar în Caraibe, băutura obţinută din fructele proaspete este nelipsită în cadrul sărbătorilor de Crăciun.

Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.
Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.
Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.
După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la, urinare cauzate de aceştia.
Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.
Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.
Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.

Arbust deciduu din familia Rosaceae, nativ în America de Nord, unde se găseşte vegetând spontan în regiuni începând din Nova Scotia până în Florida. Prezintă frunze de culoare verde-închis care devin roşietice toamna. Florile albe apar primăvara şi dau apoi naştere fructelor de culoare roşie-închisă, aproape neagră. Frumuseţea plantei a făcut ca aceasta să fie utilizată în America de Nord ca arbore ornamental, dar arboraşii sunt folositori în special pentru absorbirea umidităţii în zonele mlăştinoase.
Fructele de aronia au fost tradiţional folosite în medicina populară a nativilor nord americani din pădurile Potawatomi pentru a face un ceai pentru tratamentul răcelilor. Fructele de aronia erau întrebuinţate, de asemenea, în nord-estul Statelor Unite la prepararea unui aliment nutritiv numit pemmican preparat din grăsime, carne uscată tocată şi uneori fructe. Întrebuinţarea principală a fructelor şi a scoarţei se făcea în baza proprietăţii lor astringente.
La sfârşitul secolului XIX aronia a fost adusă în Rusia unde devine populară prin secolul XX şi, apoi, mai târziu în Europa, mai ales în Germania unde fructele sale erau folosite pentru prepararea siropului, a sucurilor, jeleurilor de fructe şi a ceaiului (uneori în amestec cu coacăz negru). Utilizarea este limitată din cauza gustului acru şi astringent al fructelor proaspete, acestea fiind amestecate cu multe alte fructe în produsele comerciale,. Mai erau folosite ca şi coloranţi, iar mai apoi, încep să fie utilizate în medicină în special în Rusia şi ţările Europei de Est, unde apar adesea ca antihipertensiv şi antiaterosclerotic natural. Pe lângă aceasta, preparatele din aronia sunt folosite uneori în aclorhidrie, avitaminoze, ca remediu împotriva hemoroizilor şi în convalescenţă. Sucul şi extractele mai erau indicate în tratamentul victimelor radiaţiilor.
Fructele de aronia prezintă un conţinut ridicat de antociani, molecule responsabile pentru pigmentarea albastră şi roşie a fructelor şi prezintă, de asemenea, un conţinut de antioxidanţi mai mare decât coacăzele negre. Conţinutul mare de antociani a dus la intensificarea cercetărilor ştiinţifice asupra activităţilor biologice ale extractelor, o atenţie deosebită fiind acordată şi acţiunii chemopreventive a polifenolilor şi rolului acestora în reducerea simptomelor afecţiunilor cauzate de dieta neadecvată, precum hipertensiunea şi ateroscleroza. Rezultatele preliminare obţinute de cercetări sugerează că suplimentarea alimentaţiei cu aronia poate reduce colesterolul total şi glucoza sangvină atunci când este administrată persoanelor cu nivele ridicate de colesterol şi glicemie. Fructele de aronia sunt o alegere bună și pentru persoanele care doresc să consume hrană bogată în antioxidanţi şi antociani.
Fructele de aronia prezintă un conţinut ridicat de sorbitol, cantitatea de fibre raportată la materialul proaspăt fiind redusă, 0,3-0,6% şi de asemenea un conţinut mai scăzut de proteine şi grăsimi dietare de 0,70 şi respectiv 0,14.

Caisul este un pom fructifer  care poate atinge 6 metri înălţime şi este originar din Asia. Frunzele sunt ovale, cu vârf ascuţit, iar coroana este densă şi voluminoasă. Florile au culoare albă sau roz deschis iar fructele sunt rotunde, de culoare portocalie, acoperite de peri.
În scop fitoterapeutic se utilizează fructele şi sâmburii.
Caisele sunt bogate în vitamina A, B1, B2, C,PP, proteine, acid nicotinic, săruri minerale de calciu, magneziu, brom, potasiu, sulf, cupru, fibre , zaharuri, glucoză, fructoză, acid ascorbic, oxalic, malic şi acid citric, precum şi tocoferoli şi acid pantotenic, riboflavină, betacaroten şi licopen.
Caisele au proprietăţi tonice, astringente, laxative, antioxidante, depurative, diuretice şi antihelmitice.
Fructele sunt recomandate în caz de anemie, edem, depresii, insomnii, astenie, inapetenţă (lipsapoftei de mîncare), constipaţie, litiază biliara, rahitism, detoxifiere, boli reumatice - consumate ca atare, sub formă de suc, compot sau dulceaţă, iar sâmburii sunt indicaţi în cazurile de parazitoze intestinale, afecţiuni respiratorii, astm bronşic, tuse, hipertensiune sau afecţiuni ale inimii - consumaţi ca atare, 6-7 smburi pe stomacul gol.
De asemenea, din caise poate fi extras uleiul cu rol aromatizant, folosit frecvent în tratamentele SPA antistres i de calmare a pielii iritate.
Sucul de caise amestecat cu miere este benefic în afecţiuni gripale, cu febră, având efect febrifuge (scade febra).
În uz extern, sucul de caise aplicat pe arsuri, eczeme sau plăgi calmează şi vindecă.
Fructele şi sucul de caise sunt contraindicate persoanelor care suferă de diabet, deoarece au o cantitate mare de zahăr.
Din sâmburii de caise se poate prepara o emulsie cu care se limpezeşte părul după spălare şi care are rolul unui balsam natural ce redă supleţea părului şi previne despicarea vîrfurilor, dă volum podoabei capilare şi îl face uşor de pieptănat.
Atât fructul, sâmburii cât şi floarea de cais sunt utilizate sub formă de uleiuri, creme şi loţiuni   pentru pielea uscată, ridată.
De asemenea, sepot prepara măşti naturale cu efecte benefice asupra tenului acneic, cu tendinţă de îngrăşare şi  cazurile de xeroză cutanată.