Ceai Mai Drag pentru Copii cu Fragute 20 plicuri Fares

Ceai Mai Drag pentru Copii cu Fragute 20 plicuri Fares

Un ceai deosebit pentru copilul tau!

Compozitie:
-flori de hibiscus,
-măceşe,
-frăguţe 1%,
-coji de portocale,
-arome,
-vitaminizant şi antioxidant: vitamina C – 10 mg/plic (12,5% din doza zilnică recomandată).

Administrare:
peste un plic se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10 min.

Rolul componentelor:
Hibiscus este o plantă care face parte din familia Malvaceae, fiind originară de la tropice. Florile, de o frumuseţe luxuriantă, au fost utilizate de-alungul timpului, în special în medicina populară orientală, sub formă de ceaiuri aromate, cu un puternic efect relaxant şi răcoritor, în tratarea afecţiunilor renale şi digestive. În Malaezia, se foloseşte sucul proaspăt obţinut din calicele plantei, datorită conţinutului ridicat în vitamina C şi antocianozide, iar în Caraibe, băutura obţinută din fructele proaspete este nelipsită în cadrul sărbătorilor de Crăciun.

Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.
Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.
Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.
După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la, urinare cauzate de aceştia.
Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.
Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.
Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.

Plantă erbacee, mică, din familia Rosaceae, care dă lujeri de la baza tulpinii, cu frunze trifoliate netede pe faţa superioară şi păroase pe faţa inferioară, cu margini dinţate şi aspect mătăsos; flori albe; fructul roşu, cărnos, cu miezul alburiu.
Există foarte multe specii şi varietăţi ale genului Fragaria, puţine care pot fi recunoscute la o primă privire din cauza caracterului variabil. Linnaeus şi mulţi alţi botanişti au considerat că toate plantele acestui gen, de pe întreg Globul, aparţin de fapt unei singure specii; alţii au avut alte opinii, distingând mai multe specii şi varietăţi, dar şi aceştia au întâlnit dificultăţi în a stabili care sunt caracterele specifice şi constante şi care sunt variabilele indivizilor aceluiaşi nivel sistematic. Dacă fiecare deviaţie de culoare, formă, linie, pubescenţă şi compoziţie ar fi luate în considerare ca specifice, am avea 100 de feluri de fragi; în acelaşi timp plantele acestui gen au aceleaşi habitus şi flori, diferind doar în ceea ce priveşte unele detalii mai puţin evidente.
Se utilizează atât fructele (în special ca aliment) cât şi frunzele uscate = Fragariae folium (ca supliment alimentar) ale speciilor Fragaria x ananassa DUCHESNE ex ROZIER / Căpşunii de grădină, Fragaria moschata WEST. / Căpşuni moscate, Fragaria vesca L. / Căpşuni sălbatice (fragi), Fragaria viridis WEST. / Knack-Erdbeere sau de asemenea hibrizi între aceste specii sau alte specii din genul Fragaria.
Linnaeus a fost primul care a descoperit şi dovedit eficienţa fructelor de fragi ca şi remediu în guta reumatică; acestea au fost folosite şi în afecţiuni calculozice iar sucul era folosit pentru a dizolva tartrul dentar fără a leza dantura. Siropul din fragi era considerat o băutură reconfortantă în afecţiunile febrile.
Preotul elveţian Kunzle spunea că frunzele de fragi uscate, amestecate cu puţină izmă, formează un excelent ceai de familie.
Frunza de fragă prezintă un efect astringent. Datorită coninutului de taninuri efectul este plauzibil, cu toate că nu au fost furnizate dovezi experimentale. Mai mult, substanţa vegetală prezintă şi un efect diuretic.
Ca un astringent uşor este util în diarea uşoară, mai ales la copii, precum şi sub formă de gargară pentru inflamaţii ale gâtului, gurii şi gingiilor. În plus, frunzele de căpşuni sunt de asemenea utilizate inclusiv în hemoragii intestinale, tulburări urinare, reumatism, gută, tulburări hepatice şi icter. Ceaiul de frunze curăţă rinichii şi, ca şi fructele de fragi, se consideră că elimină piatra din vezica biliară. Mai ajută la eliminarea halenei cauzată de dinţii stricaţi şi la vindecarea unor răni interne.
În tradiţia populară, fie fructele, fie frunzele se utilizează contra gutei, pietrelor la rinichi şi vezica biliară, contra bolilor de ficat şi splină, în hepatită, diaree, hemoroizi, slăbiciune intestinală, astm, stări catarale, transpiraţie nocturnă.
Rădăcinile sunt tradiţional considerate diuretice, utilizate fiind cu beneficii în disurie.
Comisia Germană E citează utilizarea populară a frunzelor de Fragaria: extern pentru erupţii cutanate, intern pentru tratamentul catarului gastrointestinal, diareei, greţurilor, atoniei intestinale, problemelor hepatice, în catarul tractului respirator, gută, reumatism, stări de nervozitate, dureri renale, probleme urinare, nisip, pietre, ca diuretic, pentru susţinerea inimii şi a circulaţiei, în febră, transpiraţii nocturne, pentru purificarea sângelui, stimularea digestiei, ca tonic, în anemie, pentru reducerea sângerărilor menstruale şi pentru susţinerea reducerii naturale a greutăţii corporale.
Frunzele mai sunt utilizate ca ingredient în ceaiuri, ca substituent pentru ceaiul negru.
Frunzele de fragi conţin taninuri 5 până la 10%; taninuri condensate, elagitaninuri cu pedunculagina şi agrimoniina ca şi componente dominante precum şi proantocianidine oligomerice dintre care cea mai mare relevanţă o prezintă un produs intermediar de biogeneză care a fost izolat – o procyanidină dimerică B-3; flavonoide: derivate particulare ale quercetinei, inclusiv rutina (3,4% conținut în frunzele de F. moschata și 2,3% în frunzele de F. Viridis); alţi compuşi: leucoantociani, acid salicilic, acid cinamic, acid cafei, acid clorogenic, acid ascorbic în cantităţi mici.
Fructele conţin zaharuri, vitamine (A, B1, B2, K), acid citric, acid malic, potasiu, sodiu.