Prin cumpararea acestui produs se acorda pana la 5 puncte de loialitate. Cosul tau va totaliza 5 puncte care poate/pot fi schimbat(e) intr-un cupon de 0,10 lei.
Rolul componentelor:
Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.
Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.
Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.
Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.
În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.
A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.
În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.
Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.
Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.
Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.
Portocalul este un arboraş sempervirescent din familia Rutaceae, nativ în Sud-Vestul Asiei, cu trunchiul rotund şi foarte ramificat, acoperit de o scoarţă lucioasă maroniu-verzuie; frunzele ovate, întregi, lucioase, acuminate, netede, acoperite cu glande oleifere foarte mici, străvezii, ce eliberează aroma la frecare; florile mari, albe, foarte aromate; fructele mari, intens luminos colorate, suculente, aromate şi în general cu gust acrişor reconfortant.
Genul Aurantium cuprinde mai mulţi arboraşi sempervirescenţi nativi în China şi India, în prezent complet aclimatizaţi în Sudul Europei şi pe ambele continente ale Americii în zonele calde. Pe lângă cele două varietăţi de portocale (dulci şi amare), genul mai cuprinde lămâile, limele, grapefruit-ul, bergamotele şi citrona (C. medica).
Majoritatea autorilor din ultimele două secole au căzut de acord că, din cauza lipsei totale a altor dovezi, singurul fruct Citrus citat de vechii greci este de fapt fructul „citron” (Citrus medica L.), lămâile şi portocalele fiind introduse în Europa Medievală de către arabi. În drumul cuceririlor lor din Asia şi Africa, departe de teritoriile influenţate de Imperiul Roman, arabii au devenit familiarizaţi cu portocalele (Citrus aurantium L.) care aparent au fost aduse din India în anii 920 pentru a fi cultivate în Oman, iar de aici au fost duse în Irak, Siria şi Egipt. Pe de altă parte, alţi autori cad de acord asupra faptului că portocalele, lămâile şi limele erau cultivate în Italia încă din secolul I, aceştia bazându-şi afirmaţiile pe mozaicurile şi picturile murale găsite în Pompeii şi Herculaneum.
Cuceritorii spanioli au introdus apoi portocalul în America de Nord, în Georgia şi Florida.
Florile de portocal produc prin distilare o mică cantitate de ulei, cu un parfum remarcabil, utilizat în parfumerie. O oarecare altă aromă se obţine dacă se distilează apa de pe florile de portocal la temperaturi moderate, apa în sine fiind bine impregnată cu ulei volatil aromat. Ambele preparate sunt produse în special în Italia şi Franţa din florile de portocală de Sevilla.
Coaja de portocală conţine un ulei esenţial care poate fi obţinut prin distilare sau presare, fiind folosit în parfumerie şi cofetărie. Coaja de portocal prezintă proprietăţi stimulente, carminative şi tonice, dar este utilizată în principal ca agent aromatizant pentru alimente şi băuturi, fiind, de exemplu, un ingredient primar în Curaçao Liquer. Mai este folosită şi pentru prepararea marmeladei. Foarte mult folosită în Statele Unite ca remediu pentru pierderea în greutate. Decoctul din frunze este tradiţional folosit ca tonic digestiv, sedativ, stimulent al apetitului, în dispepsie şi în curele de slăbire. Uleiul esenţial este folosit ca antispasmodic. Fructul abundă în vitamine şi minerale.
Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut utiliza infuzia din frunze pentru proprietăţile sale antispasmodice şi digestive. Florile se preparau sub formă de apă de flori de portocal, aceasta fiind întrebuințată ca antispasmodică (calmantă) şi pentru aromatizarea poțiunilor sau a siropurilor. Cojile constituiau un tonic amar, fiind considerate stomahice şi aromatice, utilizate îndeosebi ca sirop de coji de portocale amare. Esenţa de flori de portocal sau de Neroli (ulei de flori de portocal) intra în prepararea Apei de Colonia (tinctură de esenţă de lămâie compusă).
