Antioxidant Ceai 20 plicuri Fares

Rolul componentelor:
Arbust cu frunze ovate, pieloase, cu marginea dinţată, florile albe, plăcut mirositoare, cultivat în China şi India de peste 2500 de ani.
De la acest arbust se folosesc frunzele care, în funcţie de tratamentul aplicat dau naştere bine cunoscutelor sortimente – ceaiul verde şi ceaiul negru. Ceaiul negru rezultă în urma fermentării naturale în timpul prelucrării şi uscării, taninurile catehice fiind oxidate la flobafene; ceaiul verde este uscat rapid şi enzimele distruse, păstrează o coloraţie verde, conţine taninuri netransformate. În general frunzele de ceai mai conţin alkaloizi, glucide, vitamine, flavone, acizi fenolici, aminoacizi, vitamine (C şi α-tocoferol).
Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.
Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.
Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.
Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.
În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.
A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.
În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.
Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.
Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.
Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.
Hibiscus este o plantă care face parte din familia Malvaceae, fiind originară de la tropice. Florile, de o frumuseţe luxuriantă, au fost utilizate de-alungul timpului, în special în medicina populară orientală, sub formă de ceaiuri aromate, cu un puternic efect relaxant şi răcoritor, în tratarea afecţiunilor renale şi digestive. În Malaezia, se foloseşte sucul proaspăt obţinut din calicele plantei, datorită conţinutului ridicat în vitamina C şi antocianozide, iar în Caraibe, băutura obţinută din fructele proaspete este nelipsită în cadrul sărbătorilor de Crăciun.

Ceaiul Rooibos (sau ceaiul rosu) este unul dintre cele mai apreciate ceaiuri atat in tara noastra cat si in Europa, insa fara a avea nicio legatura cu ceaiurile obtinute din planta Camellia Sinensis. Consumat in Africa de Sud de secole, ceaiul Rooibos a devenit un ceai iubit in intreaga lume datorita gustului sau delicios, dar si datorita proprietatilor benefice pe care le are asupra organismului.
Rooibosul este obtinut dintr-o planta total diferita de planta de ceai. Aceasta planta are denumirea de
Aspalathus Linearis si face parte din familia Fabaceae. Acest arbust care este cultivat pe coasta de vest a Africii de Sud.
Acest ceai se obtine prin fermentarea frunzelor, actiune care ii ofera ceaiului si culoarea rosu-maronie.
In limba Afrikaans Rooibos se traduce prin “tufis rosu” dar mai este denumit si “ceai rosu” sau “tufis de ceai”.
Spre deosebire de ceaiul obtinut din frunzele de Camellia Sinensis, ceaiul rooibos nu contine cofeina si abunda in antioxidanti dintre care cel mai important este Quercitina. Acest antioxidant este cunoscut pentru proprietatile sale benefice de protectie a sistemului cardiovascular dar si pentru proprietatile sale antiinflamatoare.
De asemenea, ceaiul rooibos mai contine si compusi fenolici, incluzand flavanoli, flavone, flavanone si dihidrochalconi dar si minerale indispensabile organismului cum ar fi: zinc, cupru, calciu, mangan, magneziu si potasiu.
Acesta este consumat de obicei cam la fel ca si ceaiul negru. Se poate adauga zahar sau lapte in ceaiul rosu, dar se poate pune si gheata, pentru a se servi rece sub forma de ice tea.
In Europa este foarte apreciat Ceaiul Rooibos Super Grade (cea mai inalta calitate – contine cel mai mare nivel de frunzulite) dar si ceiurile aromatizate cum ar fi ceaiul rooibos cu rodie si struguri.
Ceaiul rosu poate fi o alternativa aromata, care nu contine cofeina, pentru ceaiul verde si pentru ceaiul negru. Mai mult decat atat, ceaiul Rooibos (rosu) are multe beneficii sanatoase de care ar trebui sa profitam cu totii.
Specialistii sustin faptul ca acest ceai contine antioxidanti care protejeaza organismul impotriva cancerului, a bolilor de inima, dar si impotriva unui posibil accident vascular cerebral.
Chiar daca nu contine foarte multe vitamine, bautura aceasta este bogata in antioxidanti. Pe termen lung, efectele acestora pot contribui si la reducerea riscului de imbolnavire.
Ceaiul Rooibos contine si un nivel scazut de tanin, in comparatie cu ceaiul negru sau verde. Taninurile interfereaza cu absorbtia anumitor substante nutritive, cum ar fi fierul. De asemenea, ceaiul Rooibos nu contine acid oxalic. Asa cum se stie, consumul de cantitati mari de acid oxalic poate creste riscul de pietre la rinichi.
Ceaiul rosu este o sursa naturala cunoscuta pentru antioxidantul numit aspalatina. Studiile efectuate pe animale arata ca aspalatina poate avea un efect de prevenire a diabetului de tip II, reducand nivelul de zahar din sange si imbunatatind absorbtia de glucoza de catre muschi.
De asemeea, Aspalatina imbunatateste rezistenta la insulina. In concluzie, acest ceai este benefic pentru persoanele care sufera deja de diabet de tip II, dar si pentru persoanele care sunt expuse riscului imbolnavirii.