Ceai Natural cu lamai verzi și portocale 20 plicuri Fares

Ceai Natural cu lamai verzi și portocale 20 plicuri Fares

Din bogăţia naturii, Fares, a ales cu grijă un mănunchi de ierburi, flori şi fructe pentru a crea acest ceai natural, fără adaosuri de arome, care vă va încânta simţurile şi va contribui la alegerea unui stil de viaţă sănătos.

Compozitie:
-flori de hibiscus,
-lemongrass,
-frunze de ceai verde,
-flori de muşeţel,
-ulei esenţial de portocale,
-ulei esenţial de lămâi verzi.

Administrare:
Peste un plic se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10 min.

Rolul componentelor:
Arboraş sempervirescent din familia Rutaceae, nativ în Sud-Vestul Asiei, cu trunchiul rotund şi foarte ramificat, acoperit de o scoarţă lucioasă maroniu-verzuie; frunzele ovate, întregi, lucioase, acuminate, netede, acoperite cu glande oleifere foarte mici, străvezii, ce eliberează aroma la frecare; florile mari, albe, foarte aromate; fructele mari, intens luminos colorate, suculente, aromate şi în general cu gust acrişor reconfortant.
Genul Aurantium cuprinde mai mulţi arboraşi sempervirescenţi nativi în China şi India, în prezent complet aclimatizaţi în Sudul Europei şi pe ambele continente ale Americii în zonele calde. Pe lângă cele două varietăţi de portocale (dulci şi amare), genul mai cuprinde lămâile, limele, grapefruit-ul, bergamotele şi citrona (C. medica).
Majoritatea autorilor din ultimele două secole au căzut de acord că, din cauza lipsei totale a altor dovezi, singurul fruct Citrus citat de vechii greci este de fapt fructul „citron” (Citrus medica L.), lămâile şi portocalele fiind introduse în Europa Medievală de către arabi. În drumul cuceririlor lor din Asia şi  Africa, departe de teritoriile influenţate de Imperiul Roman, arabii au devenit familiarizaţi cu portocalele (Citrus aurantium L.) care aparent au fost aduse din India în anii 920 pentru a fi cultivate în Oman, iar de aici au fost duse în Irak, Siria şi Egipt. Pe de altă parte, alţi autori cad de acord asupra faptului că portocalele, lămâile şi limele erau cultivate în Italia încă din secolul I, aceştia bazându-şi afirmaţiile pe mozaicurile şi picturile murale găsite în Pompeii şi Herculaneum.
Cuceritorii spanioli au introdus apoi portocalul în America de Nord, în Georgia şi Florida.
Florile de portocal produc prin distilare o mică cantitate de ulei, cu un parfum remarcabil, utilizat în parfumerie. O oarecare altă aromă se obţine dacă se distilează apa de pe florile de portocal la temperaturi moderate, apa în sine fiind bine impregnată cu ulei volatil aromat. Ambele preparate sunt produse în special în Italia şi Franţa din florile de portocală de Sevilla.
Coaja de portocală conţine un ulei esenţial care poate fi obţinut prin distilare sau presare, fiind folosit în parfumerie şi cofetărie. Coaja de portocal prezintă proprietăţi stimulente, carminative şi tonice, dar este utilizată în principal ca agent aromatizant pentru alimente şi băuturi, fiind, de exemplu, un ingredient primar în Curaçao Liquer. Mai este folosită şi pentru prepararea marmeladei. Foarte mult folosită în Statele Unite ca remediu pentru pierderea în greutate. Decoctul din frunze este tradiţional folosit ca tonic digestiv, sedativ, stimulent al apetitului, în dispepsie şi în curele de slăbire. Uleiul esenţial este folosit ca antispasmodic. Fructul abundă în vitamine şi minerale.
Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut utiliza infuzia din frunze pentru proprietăţile sale antispasmodice şi digestive. Florile se preparau sub formă de apă de flori de portocal, aceasta fiind întrebuințată ca antispasmodică (calmantă) şi pentru aromatizarea poțiunilor sau a siropurilor. Cojile constituiau un tonic amar, fiind considerate stomahice şi aromatice, utilizate îndeosebi ca sirop de coji de portocale amare. Esenţa de flori de portocal sau de Neroli (ulei de flori de portocal) intra în prepararea Apei de Colonia (tinctură de esenţă de lămâie compusă).

Cymbopogon este un gen cu 55 de specii aparţinând familiei Poaceae, indigene în regiunile tropicale şi subtropicale din Asia, cultivate acum şi în America Centrală şi de Sud, Africa şi alte zone tropicale. Lemongrass este o plantă versatilă, dezvoltându-se uşor şi în grădină. Prezintă un rizom scurt, creşte în tufe dense care pot atinge 1,8 m înălţime şi 1,2 m grosime
Denumirea generică Cymbopogon derivă din cuvintele greceşti kymbe (barcă) şi pogon (barbă), referindu-se la bracteele în formă de barcă şi la inflorescenţele cu multe spiculeţe aristate. Caracteristica specifică a acestei specii este aceea că aroma frunzei sale este asemănătoare cu a lămâii.
Încă rămâne o problemă deschisă dacă lemongrassul a fost cunoscut din antichitate, având în vedere că multe plante aromatice din textele antice nu au fost încă identificate. Un posibil canditat este planta biblică qaneh [קָנֶה] care pare a indica o plantă cu formă de iarbă, ce creşte adesea în tufe. Primul botanist care a consemnat aroma caracteristică de lămâie a plantei a fost De Candolle, în 1813, care specifica faptul că sub denumirea de Andropogon citratum era frecvent întâlnită în grădinile botanice o plantă ierboasă caracterizată de aroma de lămâie a frunzelor sfărâmate, şi faptul că necesita o atmosferă caldă în sere. Mai târziu, în 1839, un eminent profesor de botanică,  Th. Fr. L. Nees von Esenbeck, a subliniat caracterele sale botanice, delimitând-o de o altă specie a genului A. schoenanthus, cu caracteristici asemănătoare.
Lemongrassul este în mod obişnuit întrebuinţat sub formă de ceai, supe sau în condimente, fiind de asemenea indicată pentru preparate din peşte şi fructe de mare. Are o istorie de utilizare  îndelungată cu o aplicabilitate extensivă în medicina tradiţională ayurvedică într-un număr mare de ţări. Întrebuinţarea sa terapeutică largă se bazează pe o serie complexă de proprietăţi: antibacteriene, antifungice, antiprotozoa, anticarcinogenice, antiinflamatoare, cardioprotective, antitusive, antiseptice, şi antireumatice. Mai nou au fost evidenţiate, prin studii ştiinţifice efecte cu potenţial benefic în tratamentul diabetului, a dislipidemiilor, disconfortului gastro-intestinal, în anxietate, febră şi pneumonie, evidenţiindu-se şi un efect antioxidant şi anticoagulant.
În Argentina decoctul din frunzele de lemongrass alături de cele de maté este utilizat pentru iritaţii ale gâtului, în Brazilia ceaiul din frunze este un popular antiinflamator, antispasmodic, analgezic, antipiretic, diuretic şi sedativ, în Cuba este folosit ca hipotensiv, în stări catarale şi reumatism, în Egipt ca antispasmodic renal şi diuretic. Uleiul esenţial a arătat în aromaterapie un efect liniştitor asupra sistemului nervos.
Lemongrassul este folosit astăzi şi în băuturile răcoritoare şi ca aromatizant şi conservant în patiserie şi alte produse ale artei culinare.

În cosmetică uleiul esenţial din lemongrass, datorită aromei sale, este folosit la fabricarea parfumurilor, săpunurilor, detergenţilor şi cremelor. În trecut, uleiul de lemongrass indian era adus din Malabar, Cochin, India şi Peninsula Malay şi a fost oficial descris în British Pharmacopoeia 1914. Aldehida principală din uleiul esenţial este citralul care reprezintă o proporţie de 70-85%; pe lângă acesta, ueliul, în funcţie şi de originea geografică, conţine terpene, alcooli, ketone, esteri şi în special aldehide, în special linalool, geraniol, nerol şi metil peptonă, dar în cantităţi mai mici. Planta mai conţine fitoconstituenţi precum flavonoidele şi compuşii fenolici.