Ceai Tei 50 g Fares

Ceai Tei N149 50 g Fares

Ajută la menţinerea unui somn sănătos
Contribuie la funcţionarea normală a tractului respirator superior
Contribuie la o relaxare optimă.

Beneficii:
-susţine sănătatea plămânilor
-ajută la fluidizarea, colectarea şi eliminarea secreţiilor bronşice
-ajută la calmarea iritaţiilor gâtului şi ale mucoasei nazale
-susţine reglarea temperaturii corpului
-susţine calmul general mental şi nervos
-contribuie la îmbunătăţirea somnului
-ajută la calmarea contracţiilor necoordonate ale intestinului şi protejarea mucoaselor, la reducerea disconfortului intestinal.

Compozitie:
-florile de tei Tilia tomentosa Moench, Tilia cordata Miller, Tilia platyphyllos Scop. conţin: mucilagii, flavonoide, acizi fenolici, hidroxicumarine, ulei esenţial (farnesol).

Administrare:
-Uz intern: 1-2 linguriţe plantă se adaugă în 200 ml apă clocotită, se fierb 2-3 minute şi se lasă 10-15 minute acoperit, apoi se strecoară.
-Uz extern: 6 linguriţe plantă se adaugă în 1 litru apă clocotită, se fierb 2-3 minute şi se lasă 10-15 minute acoperit, apoi se strecoară.

-Uz intern: se beau 2-3 căni cu ceai pe zi, timp de 2-4 săptămâni sau la nevoie.
-Uz extern: băi calmante la copii. Infuzia se adaugă în apa de baie.

Rolul componentelor:
Tei (Tilia) este numele comun al unui gen de arbori din familia nalbaei, nativ în regiunile temperate din emisfera nordică, multe dintre speciile sale fiind astăzi cultivate în multe părți ale lumii atât pentru lemnul lor cât şi ca arbori ornamentali.
Teiul este un arbore mare, care poate trăi mai mult de 500 de ani, de obicei, ajungând la 20-40 m înălţime, având diametrul trunchiului mare. Frunzele sale aromatice în formă de inimă sunt, de obicei, de culoare verde închis pe partea superioară (expusă la lumină) şi mai deschise pe partea inferioară (unele argintii). Florile sale sunt mici, gălbui-verzui, şi cu o aromă foarte plăcută, motiv pentru care sunt utilizate atât în băuturi şi lichioruri, cât şi sub formă de ceai, în scopuri medicinale.
Un mit foarte vechi asociat teiului este transformarea Phylirei, o nimfă, într-un arbore de tei. După ce a fost răpită de zeul Saturn în chip de cal, şi a dat naştere unui renumit Centaur – Cheiron, a vost atât de devastată încât a implorat zeii să nu o lase printre muritori. Dorinţa ei a fost îndeplinită şi ea a fost transformată într-un tei.
În Europa, multe legende şi superstiţii sunt centrate în jurul acestui arbore. Lemnul de tei a fost folosit pentru sculptarea lucrărilor de artă sacre, iar teiul, care era arborele satului, a jucat un rol important în viaţa europenilor timpurii. Astfel a fost de la sine înţeles ca teiului să i se atribuie proprietăţi curative speciale. Printre popoarele germanice teiul a fost un arbore sacru pentru îndrăgostiţi, arborele care aducea fertilitatea şi prosperitatea.
În Evul Mediu, oamenii sculptatu imagini ale Fecioarei Maria şi figuri ale sfinţilor în lemn de tei, numindu-l lignum sacrum – lemn sacru.
În povestirile populare poloneze, Fecioara Maria se ascundea printre ramurile teilor şi se arăta copiilor.
Teiul este un arbore despre care vorbesc autori vechi precum Theophrast, Pliniu, Galenus, proprietîţile sale medicinale fiind menţionate, mai ales în ce priveşte scoarţa sa şi frunzele; florile încep să fie întrebuinţate din Evul Mediu.
A fost utilizat în medicina populară europeană de secole pentru tratarea unei game largi de probleme de sănătate. Florile a două specii de tei (Tilia cordata şi Tilia platyphyllos) au fost utilizate pentru calmarea nervilor şi tratarea problemelor de sănătate asociate cu anxietatea. Florile, sub formă de ceai, au fost folosite pentru reducerea anxietăţii asociată cu indigestia, aritmia cardiacă, şi voma.
Pe lângă utilizarea în băuturi şi lichioruri, florile de tei au o lungă istorie de utilizare medicinală pentru afecţiuni precum răceală şi gripă, probleme digestive, anxietate, migrene, dureri de cap şi insomnie. Lemnul de tei a fost folosit pentru probleme hepatice, pietre la rinichi şi gută.
Medicina populară autohtonă consideră ceaiul de tei sănătos şi răcoritor, liniştitor al crampelor stomacale, stimulent al nervilor şi sudorific, bun deci în stările de răceală, guturai, tuse cronică, astm, şi alte afecţiuni pulmonare. Ceaiul de tei cu sunătoare se lua contra durerilor de inimă. Se mai folosea în boli neuro-psihice, dureri de cap, ameţeli şi indigestii. Ramurile se puneau în băi contra reumatismului. Din cărbuni de tei pisaţi, amestecaţi cu scrum de fasole, şi de coadă de bostan, cu smântână, se făcea o alifie cu care se ungeau bubele dulci. Femeile care aveau pierderi mari de sânge beau apă cu cărbune de tei pisat.
Publicaţiile tradiţionale de profil susţin utilizarea teiului în următoarele afecţiuni: acnee (mai ales la pubertate), afecţiuni hepato-biliare la persoanele nervoase, afecţiuni respiratorii, amigdalite, arterioscleroză, astm, boli de rinichi, bronşite, bufeuri la menopauză, cistite cronice, colici gastro-intestinale, coşmaruri, crize biliare, cuperoză, dureri, dureri de cap, dureri de burtă, dureri musculare asociate răcelilor, eczeme alergice, erupţii cutanate, gastrită, gripă, gută, guturai, hiperexcitabilitate, indigestie la persoanele nervoase, îngrăşare, insomnii, iritabilitate, isterie (crize de nervi), migrenă, nervozitate, nervozitate sau stări de agitaţie la sugari şi copii mici, obezitate, palpitaţii, pleoape umflate sau inflamate, pletoră, psoriazis, răceală, reumatism, riduri, stări de iritabilitate, stări gripale, stări nervoase, surmenaj psihic şi intelectual, tromboză, tulburări specifice menopauzei, tuse, tuse uscată şi iritativă, tuse convulsivă, umflături cauzate de traumatisme, vertij (ameţeli).
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, a constatat pentru oleul eteric din florile de tei o acţiune sudorifică şi antispasmodică, slab diuretică şi stomahică (favorizând digestia). Ceaiul de tei era considerat liniştitor, tonifiant al stomacului, sudorific, având o mare importanţă în acţiunea de combatere a bolilor nervoase, ca migrene, convulsii, greaţă de natură nervoasă, sau în febre, răceli cu fior etc.; iar pentru un efect şi mai pronunţat se vor mai asocia teiului şi câteva flori de muşeţel. În unele cazuri, teiul poate fi antitoxic. La exterior se recomanda întrebuinţarea teiului cu bune rezultate pentru pansarea rănilor, în gargarisme şi în diverse complicaţii locale. Cu ajutorul sevei de tei extrasă de sub coajă, se vindecau rănile prin arsură şi iritaţiile, ori inflamaţiile. Se mai considera apoi că mustul de tei este ca şi mustul de mesteacăn un bun purificator al sângelui; iar uleiul de nuculiţe de tei combate răguşeala şi catarul bronchial. Cărbunele de tei se combina cu salvie şi se dădea în tusea care se aseamănă cu cea măgărească.
În Europa Occidentală la au fost acceptate numai inflorescenţele provenite de la 2 specii – tei pucios (Tilia cordata) şi tei cu frunză mare (Tilia platyphyllos) în timp ce Farmacopeea Română, începând cu ediţia a VIII-a (1965) a oficializat şi florile de tei argintiu (Tilia argentea = T. Tomentosa) ca urmare a cercetărilor efectuate la Facultatea de Farmacie Cluj-Napoca.
Compuşii activi din florile de tei sunt bine documentaţi în prezent. Acestea conţin mucilagii, ulei volatil (farnesol) care imprimă mirosul caracteristic, flavonoide, proantociani, saponine, steroli, vitamina E. Uleiul eteric conferă produsului proprietăţile sedative şi antispasmodice. Proprietăţile hipotensive s-ar datora unei substanţe din grupa colinei.
Florilor de tei li se atribuie acţiune sedativă, emolientă, antispastică, antiinflamatoare pentru căile respiratorii, diaforetică, diuretică şi mediu-astringentă.
Tradiţional, ele sunt în principal indicate pentru reducerea simptomelor răcelilor şi pentru calmarea tusei şi iritaţiilor gâtului în răceli şi catarul tractului respirator, şi ca nervin pentru reducerea stărilor de nervozitate şi agitaţie. Mai sunt indicate în migrene, stări de isterie, hipertensiune ateriosclerotică, răceli cu stări febrile, şi specific în hipertensiune asociată cu aterioscleroză şi tensiune nervoasă.
S-a raportat că in vitro, florile de tei manifestă activitate antispasmodică urmată de un efect spasmogenic pe duodenul de şobolan. Acţiunile au fost inhibate de papaverină, şi reactivate de acetilcolină. Proprietăţile diaforetice şi antispasmodice declarate ale florilor de tei au fost atribuite acidului p-cumaric şi flavonoidelor. În plus, o parte din acţiuni au fost asociate cu uleiul volatil – efectul diuretic, antispasmodic şi sedativ, care sunt la baza unora din cunoscutele utilizări ale florilor de tei. Se consideră că uleiul volatil în sine nu are activitate diuretică, dar produce acest efect ca rezultat al acţiunii iritante a unor compuşi terpenoizi asupra rinichilor.
Este documentată de asemenea o activitate antifungică cu arie restrânsă a florilor de tei.

Atenţionări
Nu se recomandă în caz de hipersensibilitate la această plantă.
La dozele recomandate nu se cunosc contraindicaţii.