YOGI ORGANIC-CEAI ECO CURCUMA (TURMERIC) 17DZ Yogi Tea

YOGI ORGANIC-CEAI ECO CURCUMA (TURMERIC) 17DZ Yogi Tea

Rădăcinile aurii ale curcumei (turmericului) sunt crescute de puternica Mamă Pământ. Chiar și în vremuri tulburi ne ajută să ne simțim bine. Ceaiul cu turmeric - o combinație delicioasă de mirodenii precum ghimbir, scorțișoară dau acestui ceai o aromă plină și puternică. Lasă-te fermecat de acest ceai extrem de binefăcător.

Ingrediente: rădăcină de curcumă* (55%), scorțișoară* (14%), lemn dulce*, ghimbir* (7%), cardamom* (3%), piper negru*, măr*, fenicul*, nucșoară*, coji de cacao*, cuișoare*.

*=din culturi certificate ecologic.

Mod de preparare: Pentru a savura o ceaşcă aromată de ceai din Curcuma (Turmeric) Yogi Tea, turnaţi apă fierbinte peste pliculeţul cu ceai. Lăsaţi să infuzeze aproximativ 7 minute sau mai mult dacă doriţi o aromă mai puternică.

Delicios atunci când este servit cu lapte ușor îndulcit, în celebra rețetă "Lapte auriu": puneți un plic de ceai în 250 ml lapte fiert sau lapte vegetal, lăsați să infuzeze timp de 5 minute și serviți. Esența acestui ceai este "Căldura liniștitoare a soarelui" - Există putere în repaus.

Mod de păstrare: într-un loc uscat și răcoros.

Rolul componentelor:

Curcuma longa L. - Plantă perenă originară din Asia, cu rizom ovat-cilindric, voluminos, de culoare portocalie intensă la interior.

Turmericul, alături de alte specii ale genului Curcuma, creşte spontan în pădurile Asiei de Sud în India, Indonezia, Indochina şi unele insule din Pacific. În toate aceste zone planta este tradiţional utilizată atât în domeniul culinar cât şi în cel medical, din timpuri străvechi. A fost folosită în ceremoniile religioase, semnificând viaţa, puritatea şi prosperitatea.

În sistemul de medicină indiană tradiţională ayurveda, turmericul este cunoscut pentru îmbunătăţirea digestiei, a florei intestinale, pentru eliminarea viermilor intestinali şi reducerea balonării, pentru detoxifierea ficatului şi susţinerea funcţionării acestuia şi a vezicii biliare, normalizarea menstruaţiei, pentru reducerea inflamaţiilor şi a disconfortului cauzat de artrite, ca şi purificator al sângelui, în tuse şi astm, şi de asemenea în aplicaţii locale pentru arsuri, luxaţii, tăieturi, contuzii, muşcături de insecte, ca antibacterian şi antifungic acolo unde este cazul.

Locuitorii băştinaşi din insulele Hawaii, demult, îl utilizau în cazul infecţiilor sinusale, infecţiilor în ureche, şi ulcerelor gastrointestinale.

Turmericul este extensiv utilizat în medicina tradiţională chineză, este oficial în Farmacopeea Republicii Populare Chineze şi de asemenea şi în Codexul Fito-Medical Japonez, având mai multe indicaţii terapeutice printre care balonare abdominală, dureri renale, amenoree.

Grecii antici cunoşteau turmericul, dar utilizarea sa era sporadică, şi în special pentru prepararea de coloranţi galben-portocalii. În 1870 chimiştii au descoperit faptul că pulberea galben-portocalie din rădăcinile de turmeric virează în maron-roşietic atunci când este expusă în mediul alcalin, această descoperire ducând la dezvoltarea hârtiei de turmeric utilizată pentru testul de alcalinitate.

Cărţile europene medicale vechi aduc puţine menţiuni privind turmericul. Marco Polo face referire la turmeric ca fiind un şofran indian folosit pentru colorarea hainelor. Medicii eclectici îl foloseau în preparatele medicinale mai mult pentru a le conferi culoare acestora. Există menţiuni care susţin că era considerat tratament pentru icter, dar pe lângă aceste utilizări a fost aproape ignorat în Europa, până târziu, în secolul XX. Cercetările serioase asupra rizomului de turmeric au început în 1920 în Germania, sescviterpenele din acesta au fost prima dată izolate în 1926, cărora le-a şi fost atribuită activitatea terapeutică, iar mai târziu, în 1936, au fost comparate materialul vegetal, cu extractul total, ca şi cu constituenţii izolaţi. Rezultatele experimentelor efectuate au arătat că turmericul, prin compuşii săi, stimulează fluxul biliar, în parte prin stimularea contracţiilor  vezicii biliare, în parte prin creşterea secreţiei de bilă. Independent, cercetările din Asia au validat aceleaşi proprietăţi ale turmericului, dar interesul s-a extins aici şi în aria efectului hepatoprotector, aducând descoperiri importante în această privinţă.

Până acum, în privinţa turmericului s-au demonstrat în special activitatea antihepatotoxică, efectul de a preveni fluctuaţii mari ale colesterolului după mese, potenţialul antiinflamator realizat printr-un mecanism adrenal.

Rizomii de turmeric conţin carbohidraţi, curcuminoide, polipeptide, proteine, ulei esenţial şi ulei gras, cărora li se atribuie în prezent proprietăţi digestive, coleretic-colagoge, antiinflamatoare cu potenţial benefic în cazul artritelor, hepatoprotectoare, antibiotice, antiaterosclerotice, antidiabetice, antistres, de vindecare a rănilor.

În China antică, arborele de scorțișoară era văzut drept pomul vieții, oricine gusta din fructele sale fiind dăruit cu nemurire și fericire eternă. Legenda spune că focul prin care pasărea Phoenix moare și apoi renaște este întreținut de mirodenii precum scortișoara. Egiptenii din antichitate foloseau scorțișoara în cosmetică și ca ingredient pentru îmbălsămarea celor morți.Scorțișoara era utilizată, totodată, în ceremoniile religioase, iar în Mexic, nordul Africii și Arabia era o mirodenie obisnuită pentru mâncare și un ingredient apreciat al ceaiului și cafelei. În Persia și apoi în Europa , scorțișoara era considerată a fi un puternic afrodisiac. Încă din Evul Mediu , scortișoara era considerată drept un stimulent al apetitului și digestiei. Într-adevăr, scorțișoara, asemeni altor mirodenii, este recunoscută pentru ușurarea digestiei și a fost folosită în scopuri medicale pentru tratarea problemelor gastrointestinale, inclusiv senzația de greață , vomitatul și diareea.

Scorțișoara este un arbore tropical din familia dafinului și atinge înălțimi de 6-7 m în sălbăticie. Are frunze ovale, adânc striate, de culoare verde-închisă pe partea superioara și verde deschis pe cea inferioară. Scoarța este netedă și gălbuie. Atât scoarța cât și frunzele sunt puternic aromate. Florile sunt mici, de culoare albă-gălbuie și cu un miros dezagreabil. Fructele sunt de culoare purpurie închisă. Partea exterioară a scoarței, miezul ei și partea interioară sunt decojite. Apoi este lăsată să se usuce complet, ceea ce face ca bucățile de scorțișoară să se curbeze ca o foiță de țigară răsucită (pe verticala fâșiilor). Câteva astfel de scoarțe sunt rulate una în alta pentru a obține un produs compact, care este tăiat apoi în lungimi uniforme și sortat conform grosimii, aromei și a culorii.

În scop fitoterapeutic, scorțișoara are efect antipiretic, antiseptic, astringent, carminativ, diaforetic, fungicid, stomahic, tonic, expectorant, antiinflamator. Toate aceste proprietăți sunt oferite de uleiul de scorțișoară care este bogat în borneol, eugenol, mircen, 1,8-cineol.

Cercetările recente au scos la iveală faptul că scorțișoara are proprietăți antioxidante și antibacteriene, și reduce factorii de risc asociați cu bolile cardiovasculare și două tipuri de diabet.

În Europa , scorțișoara este de multă vreme un ingredient favorit în bucătarie , fiind utilizată mai ales pentru budinci, plăcinte, prăjituri, checuri sau gogoși. Ea își pune în valoare aroma în ceaiuri, ciocolată caldă ori cafea. Se utilizează sub formă de pulbere.