YOGI ORGANIC-CEAI ECO DETOXIFIANT 17DZ Yogi Tea
Amestec ayurvedic cu lemn dulce, păpădie și scorțișoară.
Ceaiul pentru toți cei care sunt gata pentru un nou început.
YOGI TEA Detox este ceaiul ideal pentru un nou început. În Ayurvedea, păpădia este cunoscută pentru efectul său stimulant, detoxifiant. Aici este combinată cu lemn dulce și ghimbir pentru a crea un amestec delicios de plante și condimente, care ne permite să ne îndreptăm spre lucrurile care ne fac bine și să renunțăm la lucrurile care ne apasă.
Ingrediente: lemn dulce* (26%), scorțișoară* (17%), rădăcină de brusture*, ghimbir* (10%), păpădie* (7%), fenicul* (4%), anason* (3%), fructe de ienupăr*, coriandru*, cardamom*, piper negru*, pătrunjel*, salvie*, cuișoare*, rădăcină de turmeric*.
*=din culturi certificate ecologic. Agricultură non-UE.
Conține lemn dulce – persoanele hipertensive ar trebui sa evite consumul în exces.
Mod de preparare: turnați 250 ml apă la 100°C peste un plic de ceai. Lăsați să infuzeze 5-6 minute.
Termen de valabilitate: a se vedea data inscripționată pe ambalaj.
Conținut: 17 pliculețe a 1,8g fiecare = 30,6g
Rolul componentelor:
Curcuma longa L. - Plantă perenă originară din Asia, cu rizom ovat-cilindric, voluminos, de culoare portocalie intensă la interior.
Turmericul, alături de alte specii ale genului Curcuma, creşte spontan în pădurile Asiei de Sud în India, Indonezia, Indochina şi unele insule din Pacific. În toate aceste zone planta este tradiţional utilizată atât în domeniul culinar cât şi în cel medical, din timpuri străvechi. A fost folosită în ceremoniile religioase, semnificând viaţa, puritatea şi prosperitatea.
În sistemul de medicină indiană tradiţională ayurveda, turmericul este cunoscut pentru îmbunătăţirea digestiei, a florei intestinale, pentru eliminarea viermilor intestinali şi reducerea balonării, pentru detoxifierea ficatului şi susţinerea funcţionării acestuia şi a vezicii biliare, normalizarea menstruaţiei, pentru reducerea inflamaţiilor şi a disconfortului cauzat de artrite, ca şi purificator al sângelui, în tuse şi astm, şi de asemenea în aplicaţii locale pentru arsuri, luxaţii, tăieturi, contuzii, muşcături de insecte, ca antibacterian şi antifungic acolo unde este cazul.
Locuitorii băştinaşi din insulele Hawaii, demult, îl utilizau în cazul infecţiilor sinusale, infecţiilor în ureche, şi ulcerelor gastrointestinale.
Turmericul este extensiv utilizat în medicina tradiţională chineză, este oficial în Farmacopeea Republicii Populare Chineze şi de asemenea şi în Codexul Fito-Medical Japonez, având mai multe indicaţii terapeutice printre care balonare abdominală, dureri renale, amenoree.
Grecii antici cunoşteau turmericul, dar utilizarea sa era sporadică, şi în special pentru prepararea de coloranţi galben-portocalii. În 1870 chimiştii au descoperit faptul că pulberea galben-portocalie din rădăcinile de turmeric virează în maron-roşietic atunci când este expusă în mediul alcalin, această descoperire ducând la dezvoltarea hârtiei de turmeric utilizată pentru testul de alcalinitate.
Cărţile europene medicale vechi aduc puţine menţiuni privind turmericul. Marco Polo face referire la turmeric ca fiind un şofran indian folosit pentru colorarea hainelor. Medicii eclectici îl foloseau în preparatele medicinale mai mult pentru a le conferi culoare acestora. Există menţiuni care susţin că era considerat tratament pentru icter, dar pe lângă aceste utilizări a fost aproape ignorat în Europa, până târziu, în secolul XX. Cercetările serioase asupra rizomului de turmeric au început în 1920 în Germania, sescviterpenele din acesta au fost prima dată izolate în 1926, cărora le-a şi fost atribuită activitatea terapeutică, iar mai târziu, în 1936, au fost comparate materialul vegetal, cu extractul total, ca şi cu constituenţii izolaţi. Rezultatele experimentelor efectuate au arătat că turmericul, prin compuşii săi, stimulează fluxul biliar, în parte prin stimularea contracţiilor vezicii biliare, în parte prin creşterea secreţiei de bilă. Independent, cercetările din Asia au validat aceleaşi proprietăţi ale turmericului, dar interesul s-a extins aici şi în aria efectului hepatoprotector, aducând descoperiri importante în această privinţă.
Până acum, în privinţa turmericului s-au demonstrat în special activitatea antihepatotoxică, efectul de a preveni fluctuaţii mari ale colesterolului după mese, potenţialul antiinflamator realizat printr-un mecanism adrenal.
Rizomii de turmeric conţin carbohidraţi, curcuminoide, polipeptide, proteine, ulei esenţial şi ulei gras, cărora li se atribuie în prezent proprietăţi digestive, coleretic-colagoge, antiinflamatoare cu potenţial benefic în cazul artritelor, hepatoprotectoare, antibiotice, antiaterosclerotice, antidiabetice, antistres, de vindecare a rănilor.
În China antică, arborele de scorțișoară era văzut drept pomul vieții, oricine gusta din fructele sale fiind dăruit cu nemurire și fericire eternă. Legenda spune că focul prin care pasărea Phoenix moare și apoi renaște este întreținut de mirodenii precum scortișoara. Egiptenii din antichitate foloseau scorțișoara în cosmetică și ca ingredient pentru îmbălsămarea celor morți.Scorțișoara era utilizată, totodată, în ceremoniile religioase, iar în Mexic, nordul Africii și Arabia era o mirodenie obisnuită pentru mâncare și un ingredient apreciat al ceaiului și cafelei. În Persia și apoi în Europa , scorțișoara era considerată a fi un puternic afrodisiac. Încă din Evul Mediu , scortișoara era considerată drept un stimulent al apetitului și digestiei. Într-adevăr, scorțișoara, asemeni altor mirodenii, este recunoscută pentru ușurarea digestiei și a fost folosită în scopuri medicale pentru tratarea problemelor gastrointestinale, inclusiv senzația de greață , vomitatul și diareea.
Scorțișoara este un arbore tropical din familia dafinului și atinge înălțimi de 6-7 m în sălbăticie. Are frunze ovale, adânc striate, de culoare verde-închisă pe partea superioara și verde deschis pe cea inferioară. Scoarța este netedă și gălbuie. Atât scoarța cât și frunzele sunt puternic aromate. Florile sunt mici, de culoare albă-gălbuie și cu un miros dezagreabil. Fructele sunt de culoare purpurie închisă. Partea exterioară a scoarței, miezul ei și partea interioară sunt decojite. Apoi este lăsată să se usuce complet, ceea ce face ca bucățile de scorțișoară să se curbeze ca o foiță de țigară răsucită (pe verticala fâșiilor). Câteva astfel de scoarțe sunt rulate una în alta pentru a obține un produs compact, care este tăiat apoi în lungimi uniforme și sortat conform grosimii, aromei și a culorii.
În scop fitoterapeutic, scorțișoara are efect antipiretic, antiseptic, astringent, carminativ, diaforetic, fungicid, stomahic, tonic, expectorant, antiinflamator. Toate aceste proprietăți sunt oferite de uleiul de scorțișoară care este bogat în borneol, eugenol, mircen, 1,8-cineol.
Cercetările recente au scos la iveală faptul că scorțișoara are proprietăți antioxidante și antibacteriene, și reduce factorii de risc asociați cu bolile cardiovasculare și două tipuri de diabet.
În Europa , scorțișoara este de multă vreme un ingredient favorit în bucătarie , fiind utilizată mai ales pentru budinci, plăcinte, prăjituri, checuri sau gogoși. Ea își pune în valoare aroma în ceaiuri, ciocolată caldă ori cafea. Se utilizează sub formă de pulbere.
Lemnul dulce este o plantă erbacee perenă care creşte în Europa de Sud şi în Orient, pe teren nisipos. Denumirea de “ lemn dulce” derivă din grecescul “ glykys” care înseamnă “ dulce “ şi “rhiza”care înseamnă “ rădăcină”. Se foloseşte rădăcina, din care se extrage o sevă dulce-amăruie, cu numeroase calităţi terapeutice. Recoltarea se face în septembrie-octombrie, când planta este în fază de repaus şi se usucă la soare. Planta trebuie să aibe cel puţin 3 ani.
Rădăcina conţine mult ulei şi sare esenţială, acestea conferindu-i proprietăţi de regenerare a celulelor, protectoare a mucoaselor iritate şi de a uşura absorbţia altor medicamente.
Are efect antispastic, antitusiv, expectorant, depurativ, antiinflamator şi revigorant.
Este folosită cu eficienţă şi în medicina veterinară ca antitusiv şi pentru îmbunătăţirea tonusului muscular şi ameliorarea alergiilor.
În uz extern, frunzele proaspete au proprietăţi cicatrizante şi antibacteriene, iar mestecarea rădăcinii calmează inflamaţia şi iritaţia cavităţii bucale, ameliorează răguşeala şi mirosul respiraţiei.
Se recomandă în tratarea gastritelor şi ulcerului gastro-duodenal, anginelor, faringitelor, bronşitelor, tusei iritative, tabagice, afecţiunilor reumatismale şi dermatitelor.
Nu se recomandă persoanelor hipertensive, celor cu diabet zaharat, femeilor însărcinate şi celor care alăptează, deoarece acidul glicirizic pe care îl conţine provoacă hipertensiune, edeme prin retenţie hidrică, cefalee- deci durere de cap- şi astenie.
