Vitamin C 1000mg 100 cps Secom

Rolul componentelor:
Acerola este denumirea comună atribuită pentru două specii aparţinând familiei de plante tropicale Malpighiaceae, şi anume Malpighia glabra şi M. emarginata, native în nordul Americii de Sud, America Centrală şi Jamaica. Ambele sunt denumite cireşe vest indiene şi, respectiv, cireşe de Barbados de către diferite surse care nu cad întotdeauna de acord în privinţa acestor denumiri.
Acerola este un arbore mic ce creşte până la 5 m înălţime, şi produce o abundenţă de fructe roşii, asemănătoare cireşelor, cu diametrul de 1-2 cm şi cu mai multe seminţe mici. Fructele mature sunt cărnoase şi suculente, cu o aromă plăcută, acrişoară.
Sucul de acerola este la fel de popular în Brazilia cum este sucul de portocale în America de Nord. În Brazilia este folosită şi ca remediu natural, de exemplu un pumn de fructe proaspete se recomandă în febră şi dizenterie; este folosită, de asemenea, ca antiinflamator, astringent, stimulent hepatic şi renal, diuretic, pentru susţinerea funcţiilor cardiace, ca nutritivă în anemie, î diabet, nivel crescut de colesterol, probleme hepatice, reumatism, tuberculoză şi în timpul convalescenţei; mai este folosită în tratamentul hepatitelor.
În Statele Unite apare pe piaţă sub formă de suplimente alimentare sau ca aliment, consumul său bazându-se pe conţinutul ridicat de vitamina C. Fructul copt mai este folosit pentru fabricarea de gemuri, jeleuri, îngheţată, prăjituri şi conserve precum şi ca aromatizant în cocktail-uri şi liqueur-uri.
Până la apariţia pe piaţă a plantei camu-camu, acerola era considerată cea mai bogată sursă de vitamina C. Acerola poate conţine până la 4,5% vitamina C, în comparaţie cu 0,05% în portocala decojită. Conţinutul de vitamina C variază cu gradul de coacere, sezonul, climatul şi localizarea geografică; odată ce fructul începe să se coacă pierde o bună cantitate de vitamina C, din acest motiv, pentru majoritatea produselor din comerţ fructele de acerola sunt recoltate verzi sau mai puţin coapte.
Până acum s-au identificat în compoziţia fructului de acerola 150 de constituenţi, dintre care în concentraţiile cele mai mari magneziu, acid pantotenic, potasiu, vitamina A, tiamină, riboflavină, niacină, apoi calciu, dextroză, fructoză, furfural, fier, limonen, acid l-malic, fosfor, proteine şi zahăr.
Descoperiri recente arată că acerola poate potenţa acţiunile şi beneficiile altor suplimente, ca de exemplu a celor pentru reducerea nivelelor de colesterol. În experimente de laborator, acerola a manifestat următoarele acţiuni: inhibarea acetilcolinesterazei, antigenotoxică, antioxidantă, de înlăturare a radicalilor liberi, antiinflamatoare, efect citotoxic împotriva liniilor de celule tumorale, antibacterian şi antifungic.
Având în vedere cercetările recente care au arătat faptul că vitamina C este un puternic antioxidant, extractele de acerola sunt din ce în ce mai mult utilizate în produsele pentru îngrijirea pielii care luptă împotriva îmbătrânirii acesteia; datorită sărurilor minerale din compoziţia sa, acerola este utilă pentru remineralizare şi pentru pielea obosită şi uscată, mucilagiile şi proteinele din compoziţia sa având proprietăţi de hidratare şi de tonifiere capilară.
La finalul tratamentului cu un produs combinat ce conţine acerola, în cadrul unui studiu clinic, 77% din copii trataţi pentru infecţiile respiratorii recurente au raportat scăderea frecvenţei inflamaţiilor cronice. Pe lângă aceasta, părinţii au exprimat o satisfacţie generală şi au raportat o mai bună calitate a vieţii pentru copii trataţi.
Un studiu clinic realizat în 2012, investigând efectele unui produs combinat ce conţine acerola asupra îmbătrânirii pielii, a arătat o îmbunătăţire graduată şi statistic semnificativă a ridurilor, liniilor fine, roşeţei, hidratării, secreţiilor şi a catifelării pielii.

Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.
Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.
Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.
După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la, urinare cauzate de aceştia.
Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.
Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.
Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.