Plantusin, R60, spray pentru gat 20 ml Fares

Plantusin, R60, spray pentru gat 20 ml Fares

Plantusin spray pentru gât se utilizează pentru combaterea răgușelii și a durerilor de gât din viroze, faringite, rinofaringite, amigdalită sau laringită.

Produsul are proprietăți antiinflamatorii, analgezice, decongestionante, antiseptice și emoliente.

Rețetă complexă cu 5 plante medicinale, 7 uleiuri esențiale și extract hidrogliceric de propolis.

Plantusin spray pentru gât este sigur pentru administrarea la copii, începând cu vârsta de 3 ani.

Produsul conține doar extracte hidroglicerice (apă și glicerină) și este lipsit de conservanți, coloranți, arome sau alcool.

Plantusin spray pentru gât nu produce efecte adverse.

Tip produs: Supliment alimentar

Greutate netă: 20 ml

Condiții de păstrare: La loc uscat și la temperatura mediului ambiant

BENEFICII:

• Calmează iritațiile gâtului și faringelui
• Combate răgușeala și durerile de gât
• Are acțiune emolientă și expectorantă
• Susține funcționarea optimă a aparatului respirator

Ingrediente:

• Glicerină vegetală 40%
• Extracte hidroglicerice (apă, glicerină vegetală) de: salvie (Saviae herba), trei frați pătați (Violae tricoloris herba), nalbă (Althaeae radix), Grindelia robusta, plămânărică (Pulmonariae folium) – min. 32%, în proporție variabilă
• Extract hidrogliceric de propolis 15%
• Trigliceride caprilice/caprice 9,85%
• Amestec de uleiuri esențiale de: Eucalyptus radiata, fenicul (Foeniculum vulgare), mesteacăn galben (Betula alleghaniensis), lemongrass (Cymbopogon citratus), mentă (Mentha piperita), rozmarin (Rosmarinus officinalis), cuișoare (Eugenia caryophyllus) – min. 3%, în proporție variabilă
• Conservant: sorbat de potasiu

Mod administrare:

Copii peste 12 ani și adulți: 3 pulverizări de 4 ori pe zi.

Copii 3-12 ani: 1-2 pulverizări de 4 ori pe zi.

A nu se depăși 6 administrări pe zi.

Nu mâncați și nu beți nimic timp de 30 minute după utilizare.

Durata curei: 3-7 zile, sau la nevoie.

Atenționări:

Nu se recomandă copiilor sub 3 ani şi în caz de alergie la propolis sau hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.

Sarcină și alăptare:

Nu se recomandă femeilor însărcinate din cauza unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor uterine.

Nu se recomandă mamelor care alăptează din cauza faptului că substanţele active trec în laptele matern şi pot modifica gustul acestuia.

Efecte secundare și interacțiuni:  

La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare și interacțiuni medicamentoase.

Asocieri recomandate:

Se poate asocia cu produse din gama Hapciu și Biosept.

Rolul componentelor:

Salvia - Plantă ierboasă, nativă zona Mării Mediteraneene, cu frunzele groase, verzi-argintii, caracteristice, cu nervaţiunea proeminentă pe faţa inferioară, acoperite cu peri moi şi denşi; florile albastru-violete mai rar albe.

Planta era denumită uneori Salvia salvatrix (Salvia salvatoare). Denumirea latinească Salvia, care înseamnă înţelept, provine de la credinţa că planta avea proprietatea de a îmbunătăţi memoria. Salvia are multe proprietăţi care i-au fost atribuite în mai multe culturi, de exemplu romanii credeau că ea poate conferi imortalitate.

Salvia prezintă o mare importanţă atât pentru proprietăţile sale culinare cât şi pentru cele medicinale. În tradiţia fitoterapiei, ea are una din cele mai lungi istorii de utilizare. Se spune că grecii şi romanii au preţuit foarte mult numeroasele proprietăţi vindecătoare ale salviei. Romanii o tratau ca sacră şi au creat o ceremonie specială în vederea colectării ei. Ambele civilizaţii au utilizat-o ca şi conservant pentru carne, o tradiţie care a continuat până la introducerea metodelor de congelare.

Tot romanii au fost aceia care au dus-o în Britania şi, după ce a fost valorificată timp de secole în această ţară pentru proprietăţile sale antibacteriene, în perioada Tudorilor a început utilizarea sa în domeniul culinar.

Din vremea anticilor până în Evul Mediu a circulat un proverb latinesc – Cur moriatur homo cui Salvia crescit in horto? (Cum să moară un om dacă îi creşte salvie în grădină?). În China, un proverb asemănător spunea: „Cum poate un om îmbătrâni, când are salvie în grădina sa?” Este scris că „dorinţa salviei este de a face oamenii nemuritori”, iar de-a lungul istoriei au fost relatate puterile sale legendare de a aduce longevitatea.

Medicii arabi din secolul al X-lea credeau că salvia aduce importalitatea, în timp ce în secolul XIV europenii o utilizau pentru a se proteja de vrăji. Cerinţa de salvie era atât de mare în China în perioada secolului XVII, încât se spune că chinezii ofereau la schimb danezilor trei lăzi de frunze de ceai verde pentru o ladă de frunze de salvie.

În districtul Jura din Franţa, în Franche-Comte, se considera că planta atenuează durerea, atât pe cea fizică, cât şi pe cea mentală. Un vechi text francez spunea: „Salvia ajută nervii şi prin puterile sale paralizia este vindecată şi febra pusă pe fugă”.

John Gerarde (botanist şi herbalist englez, 1545 – 1611 | 1612) spunea: „Salvia este deosebit de bună pentru cap şi creier, ea învie simţurile şi memoria, întăreşte tendoanele, readuce sănătatea”. O veche tradiţie spunea că dacă salvia se usucă într-o grădină, proprietarului îi vor merge prost afacerile, altă tradiţie spunea că soţia stabileşte regulile atunci când salvia creşte viguroasă în grădină.

În Farmacopeea Statelor Unite, frunzele sunt încă prescrise oficial, aşa cum au fost şi în Farmacopeea Londoneză, iar în prezent şi cea Europeană.

Fitoterapeuţii mai utilizat această plantă pentru a calma leziunile pielii. Se mai ştie că salvia are efect antiseptic. Este benefică pentru păr, dând volum, fiind un balsam natural şi întărind foliculul pilos în timp ce curăţă la rădăcină. Interesant, s-a găsit, de asemenea, că salvia conţine un procent moderat de estrogen natural, substanţă care a fost folosită mai târziu în scop medicinal în doze mici pentru normalizarea menstrelor şi reducerea simptomelor menopauzei.

Medicina românească de la începutul secolului XX, atribuie salviei acţiune stimulentă generală, tonifiantă, antisudorală, anticatarală, calmantă a sistemului nervos, cardiotonică. Medicina populară o întrebuinţează îndeosebi ca ceai, pentru toate aceste efecte ale ei, precum şi în cazuri de stomatite şi gingivite grave cu sângerări, contra bolilor de gât, ori încă în comprese şi pentru spălarea rănilor purulente şi a ulceraţiilor.

În British Herbal Pharmacopoeia (1971-1983) salvia este recomandată în dispepsie cu flatulenţă, hiperhidroză, faringite, uvulite, stomatite, gingivite, glosite. Monografia Comisiei E o recomandă intern în caz de probleme dispeptice şi transpiraţie excesivă, iar extern în inflamaţii ale mucoasei orale şi faringiene.

Stima cu care salvia a fost privită, nu s-a diminuat. În anul 2001, Asociaţia Internaţională a Plantelor i-a acordat salviei titlul de „Planta anului”.

Ceea ce culturile vechi ştiau din experienţă, şi anume că salvia poate reduce procesele de alterare, este acum demonstrat de oamenii de ştiinţă, care au reuşit izolarea a numeroase terpene cu capacitate antioxidantă.

Principalii compuşi fitochimici din salvie sunt bine identificaţi, printre aceştia sunt constituenți precum alcaloizi, carbohidrați, acizi grași, derivați glicozidici (de exemplu, glicozide cardiace, glicozide flavonoide, saponine), compuși fenolici (de exemplu, cumarini, flavonoizi, tanini), poli acetilene, steroizi, terpene / terpenoizi (de ex. monoterpenoizi, diterpenoizi, triterpenoizi, sesquiterpenoizi) şi ceruri.

În medicina tradițională a Europei, salvia a fost utilizată pentru a trata dispepsia (cum ar fi arsurile la stomac și balonarea), transpirația excesivă, tulburările cognitive legate de vârstă și inflamațiile la nivelul gâtului și pielii.

În ultimii ani, multe studii de cercetare au fost efectuate pentru a documenta utilizările tradiționale ale salviei și pentru a găsi noi efecte biologice pentru această plantă. Aceste studii au scos la iveală o gamă largă de acţiuni farmacologice incluzând efecte anticanceroase, antiinflamatorii, anti-nociceptive, antioxidante, antimicrobiene, antimutagenice, antidemenţă, hipoglicemice și hipolipidemice, de asemenea s-au găsit efecte de îmbunătăţire a funcţiilor cognitive, a memoriei şi a stării de spirit, de reducere a durerilor în gât.

Un studiu publicat în 2013 arată implicarea flavonoidelor estrogenice dintr-un extract etanolic din Salvia officinalis, în reducerea bufeurilor ce apar la manopauză.

Recent a fost raportată pentru salvie o activitate antivirală.

Propolisul posedă o varietate de efecte biologice și farmacologice, cum ar fi antibacteriene, antioxidante, antitumorale, antiinflamatorii și imunomodulatoare. El nu poate fi utilizat ca atare ca materie primă, așa că trebuie purificat prin extracție pentru a îndepărta materialul inert și pentru a păstra fracția polifenolică, cea care este în primul rând responsabilă pentru activitatea sa. În general, etanolul este cel mai bun solvent pentru prepararea propolisului, dar alți solvenți precum eterul etilic, apa, metanolul și cloroformul pot fi de asemenea folosiți pentru extracția și identificarea constituenților propolisului.

Peste 300 de compuși diferiți au fost identificați în propolis, incluzând fenoli, tanini, polizaharide, terpene, acizi alifatici, esteri, acizi aromatici, acizi grași, aldehide, aminoacizi, cetone, calcone, dihidroclacone, vitamine și substanțe anorganice. Printre aceștia, flavonoizii și acizii fenolici prezintă cel mai mare interes pentru cercetători.

Are o istorie îndelungată de folosire în multe țări ca remediu tradițional pentru tratarea rănilor, arsurilor, a durerilor în gât şi tusei, a tulburărilor de stomac etc. În ultimele decenii, proprietățile medicinale ale propolisului au atras atenția oamenilor de știință și în prezent există o mulțime de date cu privire la compoziția sa chimică și efectele biologice diverse, inclusiv cele antimicrobiene, antioxidante, imunomodulatoare, antiinflamatoare, citotoxice, antiulcer și multe alte activități. Este un ingredient popular în suplimente alimentare, alimente și băuturi pentru sănătate, produse cosmetice.

Există câteva dovezi timpurii că propolisul ar putea ajuta la prevenirea sau reducerea răcelii obișnuite și a altor infecții ale căilor respiratorii superioare.

Propolisul a fost folosit empiric de secole și a fost menționat întotdeauna ca un agent imunomodulator. Activitatea imunomodulatoare a propolisului și proprietățile sale antiinflamatorii au fost deosebit de bine cercetate. Proprietățile imunomodulatoare ale propolisului sunt puse pe baza flavonoidelor și a acizilor fenolici. Yuan și colab. a raportat că acești compuși fenolici ar putea fi componente importante care activează celulele imunitare înnăscute și adaptive.

Un studiu având ca obiectiv evaluarea caracteristicilor antivirale a extractelor de propolis şi a unor compuşi ai acestuia luaţi individual împotriva virusurilor patogene umane, a concluzionat că extractele de propolis au arătat o puternică activitate antivirală asupra virusului herpetic, în contact direct cu virusul. Cu toate acestea, extractele care conțin multe componente diferite au prezentat efecte antiherpetice semnificativ mai mari, precum și indici de selectivitate mai mari decât constituenții individuali, izolați.

Probe de propolis cu diferite origini geografice au fost cercetate într-un alt studiu pentru activitățile lor antibacteriene (împotriva Staphylococcus aureus și Escherichia coli), antifungice (împotriva Candida albicans) și antivirale (împotriva virusului gripei aviare). Toate probele au fost active împotriva tulpinilor de teste bacteriene, fungice și Gram-pozitive, iar majoritatea au arătat activitate antivirală. Activitățile tuturor eșantioanelor au fost similare, în ciuda diferențelor în compoziția lor chimică. La probele din zona temperată, flavonoizii și esterii acizilor fenolici sunt cunoscuți ca fiind responsabili pentru activitățile menționate mai sus ale propolisului; eșantioanele tropicale nu conțineau astfel de substanțe, dar prezentau activități similare. Evident, în diferite eșantioane, diferite combinații de substanțe sunt esențiale pentru activitatea biologică a propolisului.

Studiile au arătat că propolisul poate restricționa dezvoltarea plăcii bacteriene și a agenților patogeni care cauzează parodontoza datorită proprietăților sale antibacteriene. În plus, apa de gură care conține propolis a demonstrat eficacitate în vindecarea rănilor chirurgicale. O pastă de dinți cu extract etanolic 3% de propolis a arătat o potență mai mare împotriva gingivitei cauzată de placa dentară la un grup de pacienți. Extractele de propolis au ajutat, de asemenea, la vindecarea halitozei.

Propolisul este utilizat pe scară largă în produse dermatologice precum creme și unguente. Utilizarea sa în produsele de îngrijire a pielii se bazează pe proprietățile sale antialergice, antiinflamatoare, antimicrobiene și acțiunea de stimulare a sintezei de colagen. Propolisul a demonstrat efecte favorabile în procesul de vindecare a rănilor.

Trei frati patati - Legenda spune că au fost odată trei feciori de împărat, frumoși și viteji, care s-au pornit cu toții la luptă, să biruiască un balaur înfricoșător, care îi înspăimântă de ani de zile pe supușii tatălui lor. Când cei trei voinici erau gata să-l răpună, balaurul le-a spus că, dacă nu-l vor lăsa în viață, mare năpastă se va abate asupra lor. Dar ei aveau inimi viteze și nu s-au dat înapoi, omorându-l. Și numai ce și-a dat suflarea jivina, că toată fața și pielea li s-a umplut de bube, și din frumusețea lor strălucitoare nu a mai rămas nimic. Cum nu se mai puteau arăta așa în lume, s-au pus în genunchi și au început a se ruga să li se curme suferința. Iar Dumnezeu le-a ascultat ruga și i-a transformat într-o floare cu tulpină fragedă, cu miros abia simțit și suav, care vindecă toate bolile pielii. Această floare se cheamă Trei-frați-pătați.

Este o specie anuală, înaltă de 10-14 cm, cu frunze ovate, flori cu 5 petale inegale și diferit colorate- superioare violacee, laterale galben-deschis, cea inferioară mai mare, galbenă. Înflorește din mai până la sfârșitul lunii august.

În medicina populară se consideră că această plantă medicinală are proprietatea de a curăța sângele (depurativ). Acțiunile terapeutice sunt datorate unui fitocomplex din care fac parte acidul salicilic și derivații săi, derivații flavonici, saponinele și mucilagul. Produsul vegetal se utilizează ca diuretic, diaforetic și purgativ, precum și în tratamentul reumatismului, artritei și aterosclerozei. De asemenea, planta este utilizată ca adjuvant în tratamentul unor afecțiuni dermatologice cum ar fi pruritul, acneea, eczemele, precum și în tratamentul unor afecțiuni respiratorii (tuse convulsivă, inflamații ale căilor respiratorii superioare, răceli însoțite de stări febrile) pentru acțiunea expectorantă imprimată de saponine.

Studii foarte recente au dovedit că iarba de trei-fraţi pătaţi conţine substanţe cu efecte citostatice.

Nalba mare - Plantă ierboasă, perenă, ce creşte până la 1,5-2 m, cu peri catifelaţi pe toate părţile aeriene, cu tulpina cilindrică, frunze lung peţiolate, palmat lobate cu 3-5 lobi, verzi-albicioase, catifelate; florile, cu corola cu 5 petale alb-roz şi cu stamine numeroase violete cu antere roşii, sunt dispuse rar, în raceme, la vârful tulpinii; fructul este o capsulă turtită ce se desface în 13-20 mericarpii cu câte o sămânţă reniformă turtită lateral.

Se recoltează rădăcinile plantei în perioadele martie-aprilie sau octombrie-noiembrie; se pot recolta şi frunzele, înainte de înflorire, în iunie, iar florile pe toată perioada înfloririi.

Denumirea botanică provine dintr-un cuvânt grecesc, altho, însemnând „ a vindeca”.

Înainte de a fi medicament, nalba mare a fost folosită ca aliment. În timpul perioadelor de foamete, mai ales în Evul Mediu când culturile erau distruse, oamenii fierbeau rădăcina de nalbă şi o prăjeau cu ceapă în unt. Romanii o considerau o delicatesă ca aliment, iar chinezii o utilizau de asemenea în bucătărie. Terminaţiile tinere ale plantei sunt consumate şi acum în unele regiuni din Franţa ca tonic de primăvară. Francezii, acum câteva secole caramelizau înainte de consum rădăcina de nalbă (pate de nalbă); aceştia decorticau rădăcina până la pulpa albă, o fierbeau până devenea moale şi elibera dulceaţa, apoi adăugau zahăr. Unele ghiduri de supravieţuire sugerează că e bine de avut planta în rucsac pentru drumeţii prin sălbăticie.

Istoricul nalbei ca plantă medicinală datează din perioada lui Theophrastus (372-286 ÎC) care a menţionat că rădăcina de nalbă era consumată în vin dulce pentru tuse. Hippocrate prescria un decoct din rădăcini pentru tratarea contuziilor şi a sângerărilor din răni. Medicul grec Dioscorides recomanda compresele din rădăcină pentru muşcăturile insectelor şi prescria un decoct pentru dureri de dinţi şi vomă, şi ca antidot în cazul otrăvirilor.

În secolul IX, împăratul Carol cel Mare a ordonat cultivarea nalbei în mănăstirile sale. În secolul X medicii arabi foloseau compresele din frunze de nalbă ca remediu în inflamaţii iar vindecătorii populari timpurii din Europa foloseau rădăcina nalbei atât intern cât şi extern pentru acţiunea sa calmantă în tratamentul durerilor de dinţi, iritaţiilor gâtului, problemelor digestive, şi iritaţiilor tractului urinar. Cei care, în timpul inchiziţiei, urmau să fie supuşi torturii prin fier înroşit, se ungeau cu un amestec din sevă de nalbă, albuş de ou şi seminţe de pătlagină – acest amestec forma un înveliş protector pentru piele reducând efectele arsurii şi altfel dovedind nevinovăţia lor.

Culpeper o recomanda de asemenea, iar începând de la mijlocul secolul XIX a fost inclusă în Farmacopeea Statelor Unite. În Europa apare în majoritatea farmacopeelor şi publicaţiilor importante de profil, încă din 1926.

Apare în Farmacopeea Română din 1862. Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut constata pentru rădăcină şi frunze, administrate ca extracte reci, o acţiune calmantă şi antiinflamatoare, utilă în bolile de stomac şi în enterite, contra tusei şi contra leucoreei, pentru uzul intern fiind preferată mai ales rădăcina, iar frunzele pentru uzul extern. Acestea se foloseau în inflamaţiile pulmonare şi bronhiale, în aprinderile vezicale şi renale, atonie vezicală, clisme pentru enterite, în metrite şi vaginite, gargare pentru stomatite.

Medicina populară românească mai întrebuinţează frunzele şi florile de nalbă sub formă de ceai ca expectorant şi calmant al tusei sau aplică fiertura de rădăcină şi frunze pe ulcerele dureroase. Astăzi ştim că rădăcina de nalbă mare conţine în principal mucilagii, iar pe lângă acestea pectine, amidon, mono- şi di- zaharide, flavonoide, acizi fenolici, cumarine, şi manifestă efect demulcent, emollient, diuretic, anti-inflammator şi expectorant.

Un articol de revizuire publicat în 2019 a avut ca scop evaluarea eficacității rădăcinii de nalbă mare în cercetarea modernă în concordanţă cu cunoaşterile tradiționale. Toate informațiile au fost extrase din resurse științifice online, cărți, rapoarte și teze accesibile. Rezultatele studiilor la animale și clinice au confirmat eficacitatea extractelor de A. officinalis în tratamentul tusei uscate, în timp ce combinarea de A. officinalis cu Zataria multiflora, Zingiber officinalis sau Helix hedera a crescut eficacitatea A. officinalis și a îmbunătățit simptomele în mai multe tipuri de tuse. Diferite mecanisme sunt implicate în efectele expectorante și antitusive ale A. officinalis în tratamentul tusei. Prin urmare, autorul a concluzionat că A. officinalis în combinație cu alte extracte de plante în diferite forme de remedii ar putea fi o alegere bună pentru tuse, dureri în gât și alte afecțiuni respiratorii (Mahboubi M, 2019).