Biosept, A30, spray pentru gat 20 ml Fares
Biosept spray pentru gât protejează calea de acces bucală de contaminarea cu germeni potențiali patogeni, contribuind la menținerea sănătății tractului respirator superior.
Rețetă complexă cu 7 plante medicinale, 10 uleiuri esențiale și extract hidrogliceric de propolis.
Biosept spray pentru gât nu produce efecte adverse.
Produsul conține doar extracte hidroglicerice (apă și glicerină) și este lipsit de coloranți, conservanți, arome sau alcool.
Tip produs: Supliment alimentar
Greutate netă: 20 ml
Condiții de păstrare: La loc uscat și la temperatura mediului ambiant.
BENEFICII:
- Contribuie la menţinerea sănătăţii căilor respiratorii
- Are proprietăţi antiinflamatorii şi antiseptice
- Contribuie la calmarea iritaţiilor gâtului şi faringelui
- Ajută în combaterea răcelilor obişnuite
- Susţine apărarea organismului împotriva agenţilor externi
Ingrediente:
- Glicerină vegetală 44%
- Extracte hidroglicerice (apă, glicerină vegetală) de: echinacea (Echinaceae herba), rădăcină de lemn dulce (Liquiritiae radix), fructe de soc (Sambuci fructus), frunze de măslin (Oleae folium), turmeric (Curcumae rhizoma), salvie (Salviae herba), rizomi de ghimbir (Zingiberis rhizoma) – min. 30%, în proporție variabilă
- Extract hidrogliceric de propolis 15%
- Trigliceride caprilice/caprice 8,05%
- Amestec volatil: ulei esențial de Eucalyptus radiata, ulei esențial de mentă (Mentha piperita), ulei esențial de lemon verbena (Lippia citriodora), ulei esențial de mesteacăn galben (Betula alleghaniensis), ulei esențial de anason stelat (Illicium verum), ulei esențial de tea tree (Melaleuca alternifolia), ulei esențial de lavandă spic (Lavandula latifolia spica), ulei esențial de cuișoare (Eugenia caryophyllus), aldehidă cinamică, extract de rizomi de ghimbir (Zingiberis rhizoma) standardizat în min 15% gingeroli – min. 2,8%, în proporție variabilă
- Conservant: sorbat de potasiu
Mod de administrare:
Adulți și copii peste 3 ani: 1-2 pufuri de 3 ori pe zi, după mese
Nu mâncați și nu beți nimic timp de 30 minute după utilizare.
Durata curei: 5-10 zile.
Atenționări:
Nu se recomandă copiilor sub 3 ani şi în caz de alergie la propolis sau hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
Sarcină și alăptare:
Nu se recomandă femeilor însărcinate din cauza unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor uterine.
Nu se recomandă mamelor care alăptează din cauza faptului că substanţele active trec în laptele matern şi pot modifica gustul acestuia.
Efecte secundare și interacțiuni:
La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare și interacțiuni medicamentoase.
Asocieri recomandate:
Produsul se poate asocia cu Biosept Plus-A24, comprimate de supt.
Rolul componentelor:
Echinacea are o tradiţie îndelungată în cultura indienilor din ţinuturile Americii de Nord, care o preferau pentru menţinerea sănătăţii în timpul iernii. În acest scop, indienii aplicau cataplasme cu rădăcină şi consumau ceaiuri de Echinacea. Planta a fost foarte folosită în America până în anii ’40, iar europenii, care au descoperit-o în anii ’30, o folosesc constant şi intens, şi astăzi.
Botaniştii au numit-o Echinus (arici de mare) pentru a descrie centrul florii, în formă de con ghimpos. Sute de studii ştiinţifice au dovedit că Echinacea sprijină funcţiile sistemului imunitar.
Echinacea este o plantă perenă, de 100-150 cm înălțime, cu frunze lanceolat ascuțite la vârf și dințate. Florile sunt dispuse solitar la vârfurile ramurilor. Florile tubulare sunt așezate bombat, sub formă de cupă întoarsă, înconjurate de flori ligulate, de culoare roz până la roșu intens. Înfloresc din luna iunie până în octombrie. Speciile de Echinacea sunt originare din nordul Americii, trei dintre ele (E.purpurea, E.pallida, E.anustifolia) prezentând interes medical.
Folosită încă din vremuri îndepărtate pentru tratarea diverselor infecții și pentru întărirea imunității, în zilele noastre extractul de echinacea este cunoscut și pentru efectele benefice pe care le aduce în caz de gripă, răceală și sindromul oboselii cronice. Planta a fost utilizată în medicina populară a amerindienilor, în special pentru protecţia faţă de infecţiile respiratorii, gripă sau muşcăturile de şarpe. Peste 350 de studii clinice atestă efectele de tip imunoprotector al echinaceei în evoluţia infecţiilor respiratorii, ca şi posibilitatea utilizării ei în profilaxia acestor boli. Se recomandă administrarea preparatelor de echinacea încă de la apariţia primelor semne de boală şi până la dispariţia lor. Se utilizează sub formă de ceai de echinacea, capsule, sirop, comprimate, iar extern intră în compoziția unor creme. Din echinaceea se pot folosi rădăcinile și floarea. Rădăcinile sunt mai des utilizate decât florile. Rădăcinile se obțin de la plante cu vârste mai mari de 4 ani iar florile se culeg când sunt complet deschise.
Echinacea conține substanțe active (polizaharide, alchilamide, flavonoide) care reduc intensitatea durerii, ameliorează inflamația, grăbesc cicatrizarea leziunilor și au puternic efect antioxidant.
Efectul echinaceei asupra imunității a fost demonstrat în numeroase studii realizate până în prezent, dar mai important, este efectul asupra microbilor: spre deosebire de antibiotice, care atacă direct bacteria, fracţiunile poliuronidice din Echinacea acţionează prin creşterea eficienţei celulelor imune din organism în combaterea bacteriilor, virusurilor şi celulelor anormale. Acestea stimulează funcţia macrofagelor, producţia de citokine şi creşte numărul total de celule albe sanguine, implicate în imunitate.
Cercetătorii au arătat că echinacea are efect antiviral cu spectru larg în infecțiile căilor respiratorii și este activă chiar și împotriva virusului gripal A subtipul H1N1, cu avantajul că nu induce rezistență. Compuşii fenolici din echinacea acţionează sinergic pentru a combate infecţiile virale – mecanismul de acţiune are loc prin blocarea intrării virusului în celule.
Lemnul dulce este o plantă erbacee perenă care creşte în Europa de Sud şi în Orient, pe teren nisipos. Denumirea de “ lemn dulce” derivă din grecescul “ glykys” care înseamnă “ dulce “ şi “rhiza”care înseamnă “ rădăcină”. Se foloseşte rădăcina, din care se extrage o sevă dulce-amăruie, cu numeroase calităţi terapeutice. Recoltarea se face în septembrie-octombrie, când planta este în fază de repaus şi se usucă la soare. Planta trebuie să aibe cel puţin 3 ani.
Rădăcina conţine mult ulei şi sare esenţială, acestea conferindu-i proprietăţi de regenerare a celulelor, protectoare a mucoaselor iritate şi de a uşura absorbţia altor medicamente.
Are efect antispastic, antitusiv, expectorant, depurativ, antiinflamator şi revigorant.
Este folosită cu eficienţă şi în medicina veterinară ca antitusiv şi pentru îmbunătăţirea tonusului muscular şi ameliorarea alergiilor.
În uz extern, frunzele proaspete au proprietăţi cicatrizante şi antibacteriene, iar mestecarea rădăcinii calmează inflamaţia şi iritaţia cavităţii bucale, ameliorează răguşeala şi mirosul respiraţiei.
Se recomandă în tratarea gastritelor şi ulcerului gastro-duodenal, anginelor, faringitelor, bronşitelor, tusei iritative, tabagice, afecţiunilor reumatismale şi dermatitelor.
Nu se recomandă persoanelor hipertensive, celor cu diabet zaharat, femeilor însărcinate şi celor care alăptează, deoarece acidul glicirizic pe care îl conţine provoacă hipertensiune, edeme prin retenţie hidrică, cefalee- deci durere de cap- şi astenie.
Calităţile terapeutice numeroase ale LEMNULUI DULCE au făcut ca această rădăcină să se găsească în multe produse naturale FARES – ceaiuri, pulberi, siropuri, capsule şi comprimate masticabile.
Plantă perenă originară din Asia, cu rizom ovat-cilindric, voluminos, de culoare portocalie intensă la interior.
Turmericul, alături de alte specii ale genului Curcuma, creşte spontan în pădurile Asiei de Sud în India, Indonezia, Indochina şi unele insule din Pacific. În toate aceste zone planta este tradiţional utilizată atât în domeniul culinar cât şi în cel medical, din timpuri străvechi. A fost folosită în ceremoniile religioase, semnificând viaţa, puritatea şi prosperitatea.
În sistemul de medicină indiană tradiţională ayurveda, turmericul este cunoscut pentru îmbunătăţirea digestiei, a florei intestinale, pentru eliminarea viermilor intestinali şi reducerea balonării, pentru detoxifierea ficatului şi susţinerea funcţionării acestuia şi a vezicii biliare, normalizarea menstruaţiei, pentru reducerea inflamaţiilor şi a disconfortului cauzat de artrite, ca şi purificator al sângelui, în tuse şi astm, şi de asemenea în aplicaţii locale pentru arsuri, luxaţii, tăieturi, contuzii, muşcături de insecte, ca antibacterian şi antifungic acolo unde este cazul.
Locuitorii băştinaşi din insulele Hawaii, demult, îl utilizau în cazul infecţiilor sinusale, infecţiilor în ureche, şi ulcerelor gastrointestinale.
Turmericul este extensiv utilizat în medicina tradiţională chineză, este oficial în Farmacopeea Republicii Populare Chineze şi de asemenea şi în Codexul Fito-Medical Japonez, având mai multe indicaţii terapeutice printre care balonare abdominală, dureri renale, amenoree.
Grecii antici cunoşteau turmericul, dar utilizarea sa era sporadică, şi în special pentru prepararea de coloranţi galben-portocalii. În 1870 chimiştii au descoperit faptul că pulberea galben-portocalie din rădăcinile de turmeric virează în maron-roşietic atunci când este expusă în mediul alcalin, această descoperire ducând la dezvoltarea hârtiei de turmeric utilizată pentru testul de alcalinitate.
Cărţile europene medicale vechi aduc puţine menţiuni privind turmericul. Marco Polo face referire la turmeric ca fiind un şofran indian folosit pentru colorarea hainelor. Medicii eclectici îl foloseau în preparatele medicinale mai mult pentru a le conferi culoare acestora. Există menţiuni care susţin că era considerat tratament pentru icter, dar pe lângă aceste utilizări a fost aproape ignorat în Europa, până târziu, în secolul XX. Cercetările serioase asupra rizomului de turmeric au început în 1920 în Germania, sescviterpenele din acesta au fost prima dată izolate în 1926, cărora le-a şi fost atribuită activitatea terapeutică, iar mai târziu, în 1936, au fost comparate materialul vegetal, cu extractul total, ca şi cu constituenţii izolaţi. Rezultatele experimentelor efectuate au arătat că turmericul, prin compuşii săi, stimulează fluxul biliar, în parte prin stimularea contracţiilor vezicii biliare, în parte prin creşterea secreţiei de bilă. Independent, cercetările din Asia au validat aceleaşi proprietăţi ale turmericului, dar interesul s-a extins aici şi în aria efectului hepatoprotector, aducând descoperiri importante în această privinţă.
Până acum, în privinţa turmericului s-au demonstrat în special activitatea antihepatotoxică, efectul de a preveni fluctuaţii mari ale colesterolului după mese, potenţialul antiinflamator realizat printr-un mecanism adrenal.
Rizomii de turmeric conţin carbohidraţi, curcuminoide, polipeptide, proteine, ulei esenţial şi ulei gras, cărora li se atribuie în prezent proprietăţi digestive, coleretic-colagoge, antiinflamatoare cu potenţial benefic în cazul artritelor, hepatoprotectoare, antibiotice, antiaterosclerotice, antidiabetice, antistres, de vindecare a rănilor.
Ghimbirul este o specie originară din Asia tropicală; perenă, cu rizom cărnos, ramificat ca o mână cu degete, cu tulpini aeriene ierboase ce se reînnoiesc anual, unele fiind înalte cu frunze, altele scurte, reproducătoare, purtând florile.
Denumirea provine de la grecescul zingiber, cuvânt de origine sanscrită.
Plantă medicinală cunoscută din vechime, ghimbirul a fost utilizat ca remediu în medicina tradiţională chineză şi indiană de mai bine de 2500 de ani. În medicina Ayurvedică a fost folosit ca remediu natural carminativ, anti-colitic, pentru stimularea digestiei, pentru hemoroizi, boli cronice ale pielii, obezitate şi sângerări anormale după naştere. În Medicina Tradiţională Chineză a fost şi este recomandat în balonare, tuse, vomă, diaree şi reumatism.
În Europa ghimbirul a fost menţionat în secolul I de către medicul grec Dioscorides, pentru proprietăţile sale digestive, pentru stimularea intestinală şi ca util pentru stomac. Din jurul anilor 1100 a fost utilizat în toate ţările europene. În lucrările medicale europene vechi, scrise de Harpestreng cca.1200, Lonicerus 1564, Matthiolus 1626, Bentley şi Trimen 1880, ghimbirul este descris ca util pentru stimularea apetitului şi a digestiei, pentru intestin şi pentru infecţii bucale şi gingivale. Monografiile ghimbirului au fost şi încă sunt parte din majoritatea farmacopeelor europene şi non-europene [Imbesi 1964; Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005; Farmacopeea Ayurvedică Indiană; Farmacopeea Indiană 2007] şi bineînţeles din Farmacopeea Europeană 7. Farmacopeea Chineză recomandă ghimbirul în vomă şi diaree însoţite de extremităţi reci şi puls slab; pentru dispnee şi tuse cu expectoraţie abundentă.
Rădăcina de ghimbir conţine ulei esenţial cu peste 100 de compuşi identificaţi, în principal compuşi terpenoidici. Principiile responsabile de gustul picant, sau constituenţii non-volatili, ai ghimbirului, sunt considerate responsabile pentru proprietăţile aromatice ale acestuia şi pentru activitatea farmacologică. Printre acestea: gingerolii, shagaolii, gingerdione, paradol, vallinoide, galanali A şi B, şi zingerona. Alţi compuşi ai ghimbirului constau în carbohidraţi, grăsimi, minerale, oleorezine, vitamine, ceruri, enzime proteolitice. Rizomul de ghimbir conţine venilil-cetone pungente, incluzând (6)-gingerol şi (6)-paradol, pentru acestea raportându-se activitate puternic antiinflamatoare precum şi proprietăţi antitumorale.
Pe lângă aceste proprietăţi bine cunoscute, datorită cărora găsim ghimbirul individual sau în combinaţii în produsele naturale de la noi, acesta mai posedă proprietăţi antiemetice, antinociceptive, antitusive (siropuri de tuse), antivirale, antioxidante, purificatoare, detoxifiante, cardiotonice, imunomodulatoare, antifebrile şi chiar hipocolesterolemiante. Ghimbirul, fiind un agent termogenic, poate fi considerat ca agent funcţional pentru restaurarea unei balanţe energetice pozitive, şi ca urmare poate fi util în terapia naturistă a obezităţii, febră, infecții virale, în cazuri de imunitate precară.
Propolisul este un produs al activității vitale a albinelor de miere Apis mellifera. Albinele produc propolis prin amestecarea substanțelor adunate de la plantele înflorite, mugurii de flori și exudate rășinoase. Acestea produc astfel un material potrivit pentru izolarea stupului, îmbălsămarea insectelor moarte din stup și protejarea împotriva invaziei de către microorganisme și alte insecte. Propolisul brut este de obicei compus din 50% rășini vegetale, 30% ceară, 10% uleiuri esențiale și aromate, 5% polen și 5% alte substanțe organice.
Propolisul posedă o varietate de efecte biologice și farmacologice, cum ar fi antibacteriene, antioxidante, antitumorale, antiinflamatorii și imunomodulatoare. El nu poate fi utilizat ca atare ca materie primă, așa că trebuie purificat prin extracție pentru a îndepărta materialul inert și pentru a păstra fracția polifenolică, cea care este în primul rând responsabilă pentru activitatea sa. În general, etanolul este cel mai bun solvent pentru prepararea propolisului, dar alți solvenți precum eterul etilic, apa, metanolul și cloroformul pot fi de asemenea folosiți pentru extracția și identificarea constituenților propolisului.
Peste 300 de compuși diferiți au fost identificați în propolis, incluzând fenoli, tanini, polizaharide, terpene, acizi alifatici, esteri, acizi aromatici, acizi grași, aldehide, aminoacizi, cetone, calcone, dihidroclacone, vitamine și substanțe anorganice. Printre aceștia, flavonoizii și acizii fenolici prezintă cel mai mare interes pentru cercetători.
Are o istorie îndelungată de folosire în multe țări ca remediu tradițional pentru tratarea rănilor, arsurilor, a durerilor în gât şi tusei, a tulburărilor de stomac etc. În ultimele decenii, proprietățile medicinale ale propolisului au atras atenția oamenilor de știință și în prezent există o mulțime de date cu privire la compoziția sa chimică și efectele biologice diverse, inclusiv cele antimicrobiene, antioxidante, imunomodulatoare, antiinflamatoare, citotoxice, antiulcer și multe alte activități. Este un ingredient popular în suplimente alimentare, alimente și băuturi pentru sănătate, produse cosmetice.
Există câteva dovezi timpurii că propolisul ar putea ajuta la prevenirea sau reducerea răcelii obișnuite și a altor infecții ale căilor respiratorii superioare.
Propolisul a fost folosit empiric de secole și a fost menționat întotdeauna ca un agent imunomodulator. Activitatea imunomodulatoare a propolisului și proprietățile sale antiinflamatorii au fost deosebit de bine cercetate. Proprietățile imunomodulatoare ale propolisului sunt puse pe baza flavonoidelor și a acizilor fenolici. Yuan și colab. a raportat că acești compuși fenolici ar putea fi componente importante care activează celulele imunitare înnăscute și adaptive.
Un studiu având ca obiectiv evaluarea caracteristicilor antivirale a extractelor de propolis şi a unor compuşi ai acestuia luaţi individual împotriva virusurilor patogene umane, a concluzionat că extractele de propolis au arătat o puternică activitate antivirală asupra virusului herpetic, în contact direct cu virusul. Cu toate acestea, extractele care conțin multe componente diferite au prezentat efecte antiherpetice semnificativ mai mari, precum și indici de selectivitate mai mari decât constituenții individuali, izolați.
Probe de propolis cu diferite origini geografice au fost cercetate într-un alt studiu pentru activitățile lor antibacteriene (împotriva Staphylococcus aureus și Escherichia coli), antifungice (împotriva Candida albicans) și antivirale (împotriva virusului gripei aviare). Toate probele au fost active împotriva tulpinilor de teste bacteriene, fungice și Gram-pozitive, iar majoritatea au arătat activitate antivirală. Activitățile tuturor eșantioanelor au fost similare, în ciuda diferențelor în compoziția lor chimică. La probele din zona temperată, flavonoizii și esterii acizilor fenolici sunt cunoscuți ca fiind responsabili pentru activitățile menționate mai sus ale propolisului; eșantioanele tropicale nu conțineau astfel de substanțe, dar prezentau activități similare. Evident, în diferite eșantioane, diferite combinații de substanțe sunt esențiale pentru activitatea biologică a propolisului.
Studiile au arătat că propolisul poate restricționa dezvoltarea plăcii bacteriene și a agenților patogeni care cauzează parodontoza datorită proprietăților sale antibacteriene. În plus, apa de gură care conține propolis a demonstrat eficacitate în vindecarea rănilor chirurgicale. O pastă de dinți cu extract etanolic 3% de propolis a arătat o potență mai mare împotriva gingivitei cauzată de placa dentară la un grup de pacienți. Extractele de propolis au ajutat, de asemenea, la vindecarea halitozei.
Propolisul este utilizat pe scară largă în produse dermatologice precum creme și unguente. Utilizarea sa în produsele de îngrijire a pielii se bazează pe proprietățile sale antialergice, antiinflamatoare, antimicrobiene și acțiunea de stimulare a sintezei de colagen. Propolisul a demonstrat efecte favorabile în procesul de vindecare a rănilor.
