Ideal Bar 50gr Redis

Rolul componentelor:
Plantă erbacee aparţinând familiei Leguminosae, soia cultivată este un tetraploid diploidizat al subgenului Soja (Moench), caracterizat printr-un aspect de arbust mic, cu frunze alterne compuse, trifoliate, cu flori papilionacee şi fructe constând din păstăi drepte sau uşor curbate lungi de 5-7 cm, cu seminţe ovoide.
Originară în Asia tropicală, prima sa domesticire se consideră că a fost realizată în nord-estul Chinei undeva în secolul XI î.Hr. sau chiar mai devreme. O scriere din China datând din 163-85 î.Hr. vorbea despre cinci cereale iar mai târziu alta (127-200 d.Hr.) explica şi care sunt acestea, prezentând soia ca pe una din cele cinci plante alimentare importante alături de orez, grâu, orz şi mei. Utilizarea sa este menţionată şi de autori din secolele V, XIV şi XVI. Conform unora dintre autori producţia de soia a fost localizată în China până după războiul chinezo-japonez din 1894-95, atunci când japonezii au început să importe un produs pe bază de ulei de soia pentru a-l utiliza ca fertilizator. Prima menţiune europeană a aparţinut lui Kaempfer care a călătorit în Japonia în 1690, în însemnările din călătoria sa acesta acordând un spaţiu însemnat plantei. Pare să fi fost, de asemenea, menţionată şi de către Ray în 1704. Europenii au cunoscut planta soia şi din descrierea unui botanist german realizată în 1712. Soia a  fost dusă în Europa 1908, iar ulterior a atras atenția la nivel mondial. Există posibilitatea ca semințe de soia să fi fost trimise din China de către misionari mai devreme, prin 1740, și plantate în Franța; totuşi, alte scrieri menţionează distribuţia seminţelor de soia în Franţa în 1855, în 1869 Martens a descriind 13 varietăţi.
În 1854, în Japonia, s-au obţinut două varietăţi – una cu boabe albe, alta cu boabe roşii, care apoi au fost prezentate la o expoziţie în Viena. Din Japonia seminţele de soia au fost duse şi în America prin intermediul expediţiei lui Perry, acestea fiind distribuite apoi prin United States Patent Office în 1854.
Seminţele de soia, care sunt bogate atât în proteine cât şi în ulei, sunt procesate sub formă de diverse produse alimentare ca de exemplu caş şi turte de soia fermentate (tofu şi tempeh), sos de soia, paste (miso) şi lapte de soia. Proteina vegetală hidrolizată este un înlocuitor de carne fabricat din soia prelucrată. Făina din boabe de soia este utilizată în numeroase alimente procesate, ca stabilizator și pentru a crește conținutul de proteine. Uleiul de soia este utilizat pe scară largă la gătit (inclusiv în produse cum ar fi margarina, grăsimi pentru frăgezirea aluatului, ulei pentru salate), precum și în produse cosmetice și industriale (vopsele, cerneluri tipografice, săpunuri, dezinfectante și linoleum).
Uleiul de soia este din ce în ce mai utilizat ca biocombustibil. Făina de soia, care rămâne după ce este extras uleiul este folosită pentru a face fibre, textile și adezivi, sau ca hrană pentru animale. Boabele de soia și plantele întregi sunt utilizate pe scară largă pe post de furaje pentru animale, precum și crescute ca şi cultură de acoperire (un fel de îngrăşământ verde).
Lecitina, substanţă conţinută în boabele de soia, este un emulsificator natural şi un lubrifiant utilizat în multe produse alimentare şi aplicaţii industriale. Ca emulsificator poate face apa şi grăsimile compatibile una cu alta. Mai este folosită, de asemenea, în produse farmaceutice.
Proteinele din soia ajută la reechilibrarea deficitului nutritiv cauzat de consumul în cantităţi mari de porumb şi grâu care sunt sărace în aminoacizi esenţiali cum sunt lizina şi triptofanul. Proteinele vegetale sunt mult utilizate astăzi în substituenţii de brânzeturi, în formulele pentru sugari, în produsele pentru slăbit sau pentru sportivi.
Făina și granulele de soia obținute din măcinarea integrala sunt utilizate în industria de panificație pentru a ajuta la fermentarea și înălbirea aluatului. Ele au excelente calități de captare a umidităţii care ajuta la încetinirea învechirii produselor de panificație.
Producţia globală totală de soia în anul 2010 a fost de 216,6 milioane tone metrice recoltată de pe 102,4 milioane de hectare (cantitate ce reprezintă aprox. 2% din pământul arabil total al planetei).
Pe lângă multiplele calităţi alimentare ale plantei, aceasta are şi calităţi medicinale, astfel seminţele fermentate sunt uşor diaforetice şi stomahice. Mai sunt utilizate tradiţional în răceli, febră şi dureri de cap, insomnie, iritabilitate. Florile sunt folosite în tratamentul problemelor de vedere şi al opacităţii corneei. Cenuşa din tulpini este aplicată pe hemoroizii granulari; păstăile necoapte sunt tocate şi aplicate pe ulcerele cauzate de variolă. Seminţele sunt considerate în general utile pentru buna funcţionare a intestinelor, a inimii, rinichilor, ficatului şi stomacului. Seminţele încolţite sunt laxative. Ele prezintă o activitate de tip estrogen în organism și sunt, de asemenea, antispastice. Lăstarii sunt utilizaţi în tratamentul edemelor, în disurie, în stadiile inițiale ale gripei și în artralgie. Un decoct din rădăcină este astringent. Dietele cu soia sunt utile pentru tratarea acidozei. Deoarece uleiul de soia conţine un procent ridicat de acizi grași nesaturați, acesta se recomandă pentru combaterea hipercolesterolemiei. Produse comerciale cu lecitină naturală, care este de multe ori derivată din soia, sunt raportate ca un puternic vasopresor. Lecitina medicinală este indicată ca agent lipotropic. Soia este listată ca materie primă majoră pentru producerea de stigmasterol. Sitosterolul, de asemenea, un produs secundar derivat din soia, a fost utilizat pentru a înlocui diosgenina în unele medicamente antihypertensive.

L-Carnitina este astazi unul dintre cele mai populare suplimente nutritive, utilizat atat de catre sportivi, dar mai ales in prevenirea si tratarea unor afectiuni. Acest aminoacid este sintetizat la nivelul ficatului si rinichilor din lisina si metionina, doi aminoacizi esentiali. In alimente se gaseste in special in cele de origine animala, dar si in unele plante, cum ar fi soia, insa in cantitati mult mai reduse.
Carnitina a fost izolata din carnea rosie la inceputul secolului 20 si apoi s-a reusit sinteza ei in laborator, insa rolul ei in organism nu a putut fi inteles decat in 1970, dupa care a fost introdusa pe piata sub forma de medicament si mai recent a fost reincadrata ca supliment nutritiv, fiind folosita in lumea sportului in special de catre culturisti, care au utilizat-o in ideea reducerii masei adipoase si pentru ameliorarea performantei fizice (in special in ceea ce priveste rezistenta la efort).
In medicina, carnitina este folosita datorita efectelor sale cardioprotectoare si datorita influentei benefice asupra profilului lipidic - efect de reducere a nivelului trigliceridelor si de crestere a nivelului colesterolului HDL (cel "bun"). De asemenea, s-a constatat ca L-carnitina are proprietati antioxidante. Acetil-L-carnitina, un derivat de carnitina a dovedit eficienta neuroprotectoare, fiind utilizata si in tratamentul maladiei Alzheimer.
Principalul mecanism al L-carnitinei in organism se refera la implicarea sa in metabolismul grasimilor. Toate tesuturile, cu exceptia creierului, utilizeaza acizi grasi cu lant lung pentru producerea de energie. In muschii striati si in muschiul cardiac, o contributie majora la producerea de energie o are beta-oxidarea acestor acizi grasi. Pentru ca acizii grasi sa ajunga in celula acolo unde vor fi metabolizati, si anume in interiorul mitocondriilor ("fabricile de energie" ale celulelor) este nevoie de L-carnitina care faciliteaza transportul acizilor grasi prin membrane. O alta funtie a L-carnitinei este de a elimina din mitocondrii acizii grasi cu lant scurt si mediu, care se acumuleaza ca urmare a metabolismului normal (dar si in cazul unor afectiuni) si care ar impiedica buna functionare a mecanismelor energetice.
Acel "L" pus inaintea cuvantului "carnitina" se refera la polaritatea chimica a substantei. Exista si D-carnitina, o varianta a acestei substante, pe care multi cercetatori o considera toxica pentru oameni.
L-carnitina a fost folosita cu succes ca tratament adjuvant in afectiuni cardiovasculare, cum ar fi angina pectorala, insuficienta cardiaca si in prevenirea aparitiei infarctului de miocard. Administrarea ei reduce severitatea simptomelor si in unele cazuri poate conduce la diminuarea dozelor din medicatia uzuala pe care o foloseste pacientul.
In cazul sportivilor, de performanta sau nu, suplimentare cu carnitina se bazeaza pe supozitia ca administrarea acestei substante ar putea sa accelereze transportul grasimilor in celule, ceea ce conduce la o oxidare mai rapida a acestora si astfel o scadere in greutate mai eficienta si o crestere a rezistentei la efort. De asemenea, se presupune ca prin eliberarea de energie din lipide, o parte din glicogenul muscular este economisit, ceea ce mareste timpul pana la aparitia oboselii musculare.
Pentru individul normal, 20-200 mg carnitina provenite din alimentatie si sintetizate in organism, sunt suficiente, insa pentru alte categorii e nevoie de doze mai mari.
Dozele optime de administare a carnitinei se incadreaza intre 2 si 6 grame si se recomanda sportivilor, celor cu probleme cardiovasculare si celor ce vor sa scada in greutate. In aceasta privinta, L-carnitina nu a dovedit efecte spectaculoase, insa in asociere cu regim alimentar hipocaloric si efort fizic se produce o cumulare a efectelor, cu o scurtare a timpului pana la obtinerea unor rezultate vizibile.
Au fost efectuate studii in care s-a administrat continuu cate 2 grame de carnitina zilnic si nu au fost observate nici un fel de efecte secundare. In cazuri izolate au fost remarcate simptome gastrointestinale usoare, cum ar fi crampele abdominale, greata sau diaree. Nu au fost raportate cazuri de toxicitate prin supradozare cu l-carnitina. Interactiunea carnitinei cu alte medicamente este rara, dar totusi este bine sa va sfatuiti cu o persoana avizata (medic, antrenor) inainte de a folosi acest supliment pe termen indelungat.