Giardinophyt 30 ml PlantExtrakt

Giardinophyt 30 ml PlantExtrakt

Favorizează eliminarea paraziţilor intestinali, în cure de 7 zile, repetate, pentru prevenirea recidivelor.

Beneficii:
-Formulă originală dr. farm. Ovidiu Bojor
-Favorizează eliminarea paraziţilor intestinali (giardia, oxiuri, ascari)
-Distruge microorganismele şi împiedică înmulţirea lor
-Favorizează eliminarea gazelor din intestin
-Combate senzaţia de vomă şi greaţă
-Favorizează eliminarea paraziţilor intestinali, în cure de 7 zile, repetate, pentru prevenirea recidivelor.

Compozitie:
-extract vegetal de Cimbru (Thymus vulgaris),
-extract vegetal de Vetrice (Chrysanthemum vulgare),
-extract vegetal de seminţe de Mărar (Anethum graveolens),
-extract vegetal de Cuişoare (Eugenia caryophyllata),
-extract de propolis.

Conţine alcool etilic de cereale 55 % vol.

Administrare:
-copii de 2- 6 ani: 1 ml, în puţină apă, dimineaţa, înainte de masă;
-copii de 7-14 ani: 2 ml, în puţină apă, dimineaţa, înainte de masă;
-copii peste 15 ani şi adulţi: 3 ml, în puţină apă, dimineaţa, înainte de masă.
A se agita înainte de folosire!

Cura durează 7 zile consecutiv, urmate de o pauză de 7 zile şi apoi se reia cura de 7 zile consecutiv.

Se recomandă administrarea la toţi membrii familiei.

La dozele recomandate, 1 flacon de produs este suficient pentru cura completă a unui copil de 7-14 ani.

Atentionari:
Contraindicat femeilor însărcinate şi celor care alăptează.

"În timpul tratamentului cu Giardinophyt trebuie respectate şi regulile igienice care să nu permită proliferarea paraziţilor şi un regim igieno-dietetic adecvat.
În alimentaţie se vor folosi fructe şi legume: afine, alune, frăguţe, căpşuni, lămâi, măsline, piersici, hrean ras, morcovi, ceapă, praz, pătrunjel, usturoi şi varză albă. Se recomandă şi consumul de seminţe de dovleac decorticate (neprăjite şi nesărate), consumate ca atare sau amestecate bine cu miere de albine şi lapte în părţi egale, câte 20-30 g pe zi.
De 3 ori pe săptămână se va folosi în alimentaţie mujdei de usturoi, preparat astfel: peste bulbii (căţeii) de la o căpăţână de usturoi, curăţaţi de coajă, se pune o linguriţă de sare grunjoasă şi o linguriţă de miere de albine. Se freacă bine într-o piuă de lemn sau mojar de ceramică, până se obţine o pastă. Se pune o lingură de untdelemn şi se continuă frecarea până se obţine o emulsie. Apoi se adaugă 1-2 linguri de oţet de mere şi se amestecă în continuare. Acest mod de preparare prezintă avantajul că poate fi folosit la asezonarea alimentelor şi la cei care suferă de gastrită (untdelemnul apără mucoasa gastrică). De asemenea, a doua zi respiraţia nu mai miroase a usturoi".
Ovidiu Bojor – doctor în farmacie
Membru al Academiei de Ştiinţe medicale

Rolul componentelor:
Cimbrul este un arbust peren, originar din sudul Europei, cu frunze sempervirescente, tulpină cu ramificaţii de la subsoara frunzelor formând tufe de 20-30 cm, cu frunze mici de 6-10 mm, şi flori violacee mici.
Denumirea ştiinţifică Thymus, atribuită în parte lui Theophrastus, secolul III Î.H, provine din grecescul thymos, reprezentând conceptul grecesc de cutezanţă, curaj. Unii spun că Thymus vine de la un alt cuvânt grecesc care înseamnă „spirit” sau „fum”.
În Grecia antică, cimbrul era la fel de popular ca şi astăzi, fiind folosit la fumigaţii în timpul sacrificiilor, în temple, şi la îmbăiere, grecii considerându-l o sursă de curaj.
Egiptenii utilizau uleiul de cimbru în procesul de îmbălsămare, şi se pare că acţiunea sa antiseptică era cunoscută de pe vremea sumerienilor.
Răspândirea cimbrului în Europa s-a datorat romanilor, aceştia utilizându-l pentru purificarea templelor şi a camerelor, evocând spiritul curajului, şi pentru aromatizarea brânzei şi a lichiorurilor. Asocierea plantei cu curajul a continuat până în Evul Mediu, când era oferit simbolic bărbaţilor care plecau la luptă.
O legendă spune că cimbrul era un ingredient esenţial într-o licoare magică ce permitea celui care o bea să vadă zânele.
Din secolul XVI uleiul de cimbru e fost folosit pentru proprietăţile sale antiseptice sub formă de spălături de gură şi în aplicaţii topice.
În anul 1997 a fost ales, de către Asociaţia Internaţională pentru Plantele Medicinale, planta medicinală a anului.
Cimbrul are acţiune antiseptică, coleretică, colagogă, antitusivă, antihelmintică, antifungică şi antipruriginoasă.
Acţiunile farmacologice documentate susţin multe întrebuinţări tradiţionale ale cimbrului, care au fost în principal atribuite uleiului volatil cu compuşi fenolici (timol şi carvacrol, împreună reprezentând cca. 70%) şi flavonoidelor.
Cimbrul este un antibiotic puternic, acţiunea antibiotică a uleiului volatil de cimbru fiind dovedită şi la noi prin realizarea de aromatograme (antibiograme realizate cu uleiuri volatile).
Tradiţional cimbrul este folosit în dispepsie, gastrite cronice, astm, diaree şi enuresis la copii, laringite, tonsilite (ca gargară), specific în pertusis şi bronşite, tuse şi catar al tractului respirator superior.
Unele studii au demonstrat efectele imunomodulatoare ale uleiului de cimbru, benefice în infecţii şi boli imunitare.
Studiile recente au demonstrat şi o acţiune de protejare a moleculei de ADN de leziunile induse prin oxidare (acţiune antioxidantă), şi un efect de reducere la femei a durerilor din perioada menstruaţiei (efect comparativ cu al ibuprofenului).

Mararul este o plantă erbacee aromatică bine cunoscută din familia Umbelliferae, anuală, la noi cultivată în scopuri alimentare (condimentară), şi pentru obţinerea uleiului volatil. Creşte până la 50-80 cm înălţime, cu tulpina cilindrică cu striuri fine, ramificată în partea superioară, cu frunze bi- sau tri-penat sectate cu segmente filiforme; florile galbene sunt grupate în inflorescenţe în formă de umbrelă (umbeliforme); fructele ovale şi plate, colorate în brun. Pentru tratamentele naturiste se folosesc în special fructele – Anethi fructus – recoltate în luna august; se mai foloseşte şi iarba, recoltată înainte de înflorire.
Mărarul are în multe ţări o istorie îndelungată ca plantă alimentară şi medicinală. Prima consemnare cunoscută a mărarului ca plantă medicinală datează de acum 5000 de ani din Egiptul antic, fiind menţionat ca „medicament calmant”, iar mai târziu fiind descris în papirusul Ebers ca ingredient într-un amestec antialgic.
Grecii antici credeau că dacă îşi acoperă ochii cu frunzele plantei, vor adormi mai uşor. Gladiatorii primeau hrana acoperită cu mărar, pentru că se considera că acest lucru le va aduce valoare şi curaj. Mai târziu, în Evul Mediu se credea că seminţele de mărar protejează împotriva vrăjilor. În Germania şi Belgia miresele prindeau o crenguţă de mărar de rochii sau în buchetele lor în speranţa că le va binecuvânta căsnicia cu fericire.
Fructele de mărar sunt cunoscute şi folosite de secole ca şi carminative pentru copii mici.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX a constatat că uleiul esenţial de mărar are o acţiune diuretică, combate crampele şi flatulenţa. Sub formă de decoct, alături de anason, chimen şi seminţe de ţelină a dat bune rezultate în combaterea dispepsiilor flatulente. Pe lângă aceste proprietăţi, se cunoştea că ceaiul de fructe de mărar are proprietatea de a linişti sistemul nervos, cu rezultate bune în insomnii.
Medicina populară utilizează seminţele de mărar ca remediu pentru combaterea durerilor abdominale, pentru obţinerea somnului, şi pentru favorizarea menstruaţiei. Extern se foloseşte în aplicaţii locale pentru domolirea crampelor şi durerilor.
Fructele de mărar conţin ulei esenţial cu carvonă şi limonen, ce conferă produsului vegetal proprietzăţi stomahice, carminative, antispastice, antimicotice. Serveşte şi pentru obţinerea unor compuşi de semisinteză cu importanţă în parfumerie.
În prezent întâlnim fructele de mărar în produsele naturiste recomandate pentru afecţiuni respiratorii, digestive şi circulatorii (edeme).

Cuişoarele sunt mugurii florali (bobocii) uscaţi ai arborelui aromatic Eugenia caryophyllata, originar din insulele Moluce şi Celebe şi pe larg cultivat în zonele tropicale.
Florile sunt recoltate de două ori pe an, în iunie şi decembrie, în momentul când ele trec de la culoarea verde la culoarea roz, apoi se usucă la soare până ce lumina şi aerul fac ca ţesutul mugurilor să se impregneze cu esenţa pe care o conţin, căpătând o culoare brună.
Condiment şi remediu natural, cuişoarele au fost folosite de sute de ani, schimburile comerciale cu acestea între „insulele cuişoarelor” Ternate şi China, datând de 2500 de ani.
Datarea istorică a cuişoarelor ca şi condiment, s-a găsit mult timp în urmă în relatările referitoare la vasele comerciale din 1721 ÎH. Referinţe bibliografice timpurii susţin că apropiaţii împăratului Chinei trebuia să ţină cuişoare în gură, pentru a le împrospăta respiraţia. Ca multe alte condimente, cuişoarele au fost o marfă mult apreciată şi de către de romani.
Alături de nucşoară, cuişoarele au fost unul din cele mai preţioase condimente din secolele XVI şi XVII, una din navele lui Magelan întorcându-se în 1522 încărcată cu nucşoară şi cuişoare, spre deliciul spaniolilor. Desigur, mulţi râvneau preţioasa marfă, cuişoarele la vremea aceea valorând mai mult decât greutatea lor în aur.
În 1605 olandezii au găsit drumul spre Moluccas şi au început comerţul cu cuişoare, şi extinzând cultivarea plantei, au menţinut un monopol efectiv asupra comerţului, ajungând chiar, în 1816, să dea foc unor plantaţii pentru a-i creşte preţul.
În jurul anilor 1800, planta a fost introdusă în India prin Mauritius.
În medicina tradiţională chineză, cuişoarele au fost îndelung utilizate pentru a trata indigestia, diarea, hernia, şi viermii intestinali, precum şi diferite infecţii fungice precum cele de la nivelul picioarelor la atleţi. În folclorul asiatic se spune că ţinând în gură două cuişoare fără a le mesteca sau înghiţi, putem să renunţăm la dorinţa pentru alcool.
Vindecătorii tradiţionali ayurvedici au utilizat cuişoarele din vremuri antice pentru tratamentul bolilor respiratorii şi digestive.
Naturaliştii medievali germani utilizau cuişoarele ca parte din mixturile anti-gutoase. Medicii eclectici americani timpurii le-au folosit ca tratament pentru problemele digestive, adăugându-le de asemenea medicamentelor amare, făcându-le astfel ai plăcute la gust. Ei au fost primii care au extras uleiul esenţial şi l-au aplicat pe gingii pentru uşurarea durerilor de dinţi. Câteva picături de ulei în apă erau antivomitive, iar infuzia reducea senzaţia de greaţă.
Astăzi este folosită ca plantă medicinală în special datorită efectelor sale stimulent-aromatice, având efecte pozitive şi în ulcerele stomacale, vomă, flatulenţă.
Infuzia de cuişoare, la fel apa distilată de cuişoare, pudra sau tinctura stimulează apetitul şi digestia. Uleiul esenţial este antiseptic şi analgezic, proprietăţi datorită cărora, mai ales în trecut, se folosea mult în stomatologie. Şi astăzi se foloseşte în produsele naturiste pentru cunoscutele sale calităţi bactericide împotriva bacteriilor de tip streptococ, stafilococ şi pneumococ.
Uleiul esenţial este bogat în eugenol, substanţă cu proprietăţi antiseptice şi antitermice, utilizată în medicina românească încă din secolul XIX, în afecţiuni pulmonare, sau ca analgezic local. Uleiul mai conţine acetat de eugenol, acid oleanolic, şi caryophyllen. Cercetătorii japonezi, au mai descoperit în compoziţia cuişoarelor substanţe cu efect antioxidant.