Fulgi de cereale 500 grame Sanovita

Fulgi de cereale 500 grame Sanovita 

Combinație ideală de fulgi de cereale integrale ce oferă rapid o senzație de sațietate. Este un produs cu valoare energetică mare, bogat în fibre, proteine şi vitamine. Fulgii de cereale integrale constituie o hrană de bună calitate, fiind recomandați sportivilor și copiilor aflați în creștere. Pot fi consumați dimineața cu lapte, iaurt sau suc de fructe. 

Ingrediente:

Fulgi de cereale integrale (ovăz, grâu, secară, orz) (Origine UE).

Declarație nutrițională per 100g

Valoare energetica 1533 kJ/ 362 kcal

Grasimi 2.2 g din care acizi grasi saturati 0 g

Glucide 74 g din care zaharuri 2.1 g

Fibre 4.6 g

Proteine 9.2 g

Sare 0 g

Fier 2.9 mg (20.7% VNR)

Magneziu 110 mg (29.3% VNR)

Zinc 2.2 mg (22% VNR)

Vitamina B1 1.4 mg (127% VNR)

Vitamina B2 1.1 mg (78.6% VNR)

Vitamina B6 1.5 mg (107% VNR)

VNR valoarea nutrițională de referință

Rolul componentelor:

Ovăzul este o graminee (familia Poaceae) cultivată în aproape toate zonele Europei, în zonele temperate ale Americii de Nord servind în deosebi ca hrană pentru animale. În Africa este cultivată în special în Kenia şi Etiopia, dar şi în Africa de Sud, Maroc, Alger şi Tunisia. Genul Avena cuprinde aproximativ 30 de specii, în cadrul căruia patru dintre speciile hexaploide, printre care şi ovăzul, sunt sterile.Ovăzul este cunoscut doar ca şi cultură, originea sa fiind neclară. Nu a fost cultivat atât de timpuriu ca şi grâul şi orzul, şi probabil că a crescut spontan multă vreme în câmp, poate chiar secole până să fie introdus în cultură. Seminţele de ovăz s-au găsit în Egipt în vestigii vechi de 4000 de ani, dar acestea foarte probabil  nu provenneau din cultură. Cele mai vechi vestigii cunoscute de ovăz din cultură au fost găsite în nişte peşteri în Elveţia, datând din jurui lui 1000 Î.Hr, din Epoca Bronzului. Avena sativa a evoluat probabil în nordul sau centrul Europei din specia sălbatică A. Sterilis L.din su-vestul Asiei.Istoricii spun că triburile celte şi germanice cultivau ovăzul acum 2000 de ani. Ovăzul a fost cunoscut şi de către egipteni, evrei, greci şi romani. Virgiliu remarcă planta în Georgicele sale, cu specificaţia că se cunoştea cultivarea sa. Pliniu menționează şi el planta. Este, prin urmare, destul de probabil că romanii cunoşteau ovăzul în principal ca o plantă furajeră. Pliniu spunea că germanii au folosit fulgi de ovăz sub formă de terci în alimente. Dioscorides şi Galen aduceau afirmaţii similare, dar acesta din urmă adauga că, deşi era dedicat mai mult ca mâncare pentru animale, în vremuri de foamete era folosit şi de către oameni. În Anglia ovăzul a fost dus de către barbari în jurul lui 1640. În Lumea Nouă a fost dus tot în anii 1600. În Norvegia şi Suedia a ajuns cultivat până la 64° – 65° latitudine nordică.Odată cultivat, ovăzul a avut multiple utilizări alimentare şi medicinale, aşa cum se specifică în Eclectic Materia Medica din 1922. Apa din fulgi de ovăz era folosită pentru a completa hrana bebeluşilor şi laptele atunci când aceştia sufereau de diaree. Era folosită de asemenea ca băutură demulcentă în diaree şi dizenterie la adulţi. Fulgii de ovăz făcuţi terci erau consideraţi o hrană excelentă şi uşor de digerat în stările de convalescenţă.Tinctura de Avena era folosită ca stimulent şi tonic nervos. Era văzută de către mulţi ca remediu de oarecare importanţă înstările de slăbire nervoasă, şi în afecţiuni asociate epuizării nervoase. Se mai administra pentru calmarea spasmelor la nivelul gâtului şi vezicii urinare, în unele cazuri în reumatismul recidivant. Se afirma că este util nu ca antireumatic, ci pentru slăbiciunea care stă la baza predispoziţiei la reumatism, astfel că pacienţii vor fi mult mai puţin afectaţi de influenţa meteorologică. Probabil că valoarea sa cea ma mare ca remediu era energizarea în stările de epuizare nervoasă, dar era folosit şi în durerile de cap cauzate de oboseală, în cele asociate menstruaţiilor.În medicina românească de la mijlocul secolului trecut ovăzul era apreciat ca emolient şi diuretic, servindu-se grăunţele decorticate pentru ceaiuri, în afecţiunile inflamatorii ale tubului digestiv.Grăunţele de ovăz conţin proteine, carbohidraţi, fibre, calciu, magneziu, fosfor, fier, zinc, tiamină, riboflavină, niacină, vitamina B6 şi folat în cantităţi mici, aminoacizi esenţiali, acizi graşi printre care acidul linoleic, acidul oleic şi acidul palmitic. În comparaţie cu alte cereale se consideră că ovăzul are un conţinut proteic ridicat cu un profil bun de aminoacizi, cu un nivel ridicat de lizină. Conţinutul de grăsimi este de asemenea mai mare decât al altor cereale, cu o proporţie mare de acizi graşi nesaturaţi.Se consideră că fibrele solubile din grăunţele de ovăz reduc colesterolul sangvin la oameni, datorită prezenţei β-glucanului. Ovăzul a arătat de asemenea activitate hipoglicemică şi efecte benefice asupra funcţiilor gastro-intestinale, şi par să aibă efect de protejare împotriva cariilor. Compuşii care contribuie la proprietăţile antioxidante ale făinei de ovăz includ gliceril-esterii  acidului hidroxicinamic, acidului ferulic şi ai acidului cafeic.

Grâul este cultivat mai ales ca aliment, dar şi ca plantă medicinală. Rădăcina grâului este lungă, frunzele sunt lineare, iar inflorescenţa este un spic compus.

Fructul grâului este o cariopsă de culoare brună şi formă ovală. Planta este cultivată şi creşte mai ales în zonele de câmpie şi stepă.

În scop fitoterapeutic se utilizează fructul (boabele).

Planta conţine: apă, lipide, proteine, glucide, fibre, săruri minerale, calciu, magneziu, sodiu, potasiu, clor, sulf, zinc, fosfor, cobalt, siliciu, iod, vitamina A,  vitamina B, vitamina E, vitamina k, vitamina D, fermenţi.

Grâul are calităţi mineralizante, tonice, diuretice şi antiinflamatorii.

Sub formă de grâu încolţit, tărâţe de grâu sau grâu fier, se recomandă  pentru boli hepatice, renale, boli gastrointestinale, hipovitaminoze, stări febrile, afectiuni cronice degenerative, dispepsie, acnee, tuse, afectiuni cardiace, obezitate, sterilitate şi afecţiuni endocrine.

Sub formă de cataplasmă, compresă, băi sau spălături locale, se recomandă pentru tratamentul impetigo, panariţiu, abcese cutanate, arsuri, eritem, eczeme, hemoroizi, erizipel, psoriazis, prurit, boli reumatice, inflamaţii cutanate, hemoroizi etc.

Consumul de grâu, sub orice formă, este nerecomandat persoanelor care suferă de enteropatii cu intoleranţă la gluten.

Secara  este o cereala anuală şi plantă medicinală  originară din Asia de Sud Est şi Asia Mică, unde creşte ca buruiană în culturile de grâu şi uneori de orz. Preferă regiunile cu umiditate ridicată şi temperatura scăzută, fiint întâlnită în special în zona de deal.

Planta are o rădăcină bine dezvoltată, cu mulţi perişori absorbanţi, tulpinile sunt înalte, cu frunze plane, în vîrful cărora creşte un spic comprimat, lung de 5-20 cm.

Florile cresc câte 2-3 laolaltă, formând spiculeţe iar fructul este o cariopsă alungită, puţin comprimată pe laturi, de culoare gălbui-verzuie până la galben-brun.

Secara se foloseşte şi în gastronomie, în mod special în compoziţia pâinii de secară, dar şi în industria celulozei.

În scop fitoterapeutic, dar şi în alimentaţie, se utilizează boabele (seminţele).

Secara conţine  14% apă, săruri minerale de fier, calciu, fosfor, magneziu, potasiu, substanţe azotate 6%, glucide sub formă de amidon, celuloză, hidraţi de carbon, proteine, aminoacizi esenţiali, vitamina A, B complex, C,E,PP, K, foarte puţine grăsimi ( lipsite de colesterol ),fibre, proteine şi carbohidraţi.

Secara este un excelent purificator sangvin, hemostatic uterin, sedativ,  depurativ, antiinflamator, energizant, remineralizant, emolient, laxativ, vitaminizează şi fortifică întreg organismul.

Secara este recomandată în prevenirea şi tratarea bolilor cardiovasculare, hipertensiune arterială, ateroscleroză, hipervâscozitate sanguină, parazitoze intestinale, hepatită, afecţiunilor renale, constipaţiei, inflamaţiilor etc.

În uz extern, sub formă de spălături locale, gargară sau cataplasmă, secara poate ameliora simptomele psoriazisului, grăbeşte vindecarea abceselor şi a inflamaţiilor de la nivelul pielii.

Nu este recomandat să consumaţi secară dacă suferiţi de boala celiacă, enteropatii sau alte afecţiuni, precum şi de intoleranţă la gluten.

Orz - Plantă anuală de toamnă, cereală ca şi grâul şi secara (familia Gramineae), cu spiculeţe 1-3 flore, din cele 3 spiculeţe, cele două laterale fiind nearistate, mai mult sau mai puţin drepte; paleele cu o aristă de mai mulţi centimetri lungime; fructul cariopsă îmbrăcată în palee care nu se desprind nici la treierat.

Este considerată a patra cultură de cereale ca importanţă, după grâu, porumb şi orez şi este în topul primelor zece culturi în lume.

Originea exactă a orzului este discutabilă, este posibil să fie originară în Egipt, Etiopia, Orientul Mijlociu sau chiar Tibet. Totuşi, este aproape sigur că orzul a fost printre primele cereale cultivate, cam în aceeaşi perioadă cu domesticirea grâului.

Vestigii ale seminţelor de orz au fost descoperite în site-uri arheologice  din Orientul Mijlociu indicând faptul că această cultură a fost domesticită acum 10 000 de ani din ruda sa sălbatică Hordeum spontaneum. Prin studii genetice comparative, cu soiuri primitive din Himalaya şi India, s-a constatat că zona Himalaya constituie o regiune a diversificării orzului domesticit.

Cultivarea orzului în China şi India s-a realizat mai târziu, în peninsula Koreană de exemplu, orzul a fost crescut doar din perioada 1500-850 Î.H., alături de mei, grâu şi leguminoase.

În Egiptul antic (3200 – 30 Î.H.), pâinea şi berea prelucrate din orz constituiau o dietă completă.

Profetul Mohamed folosea orzul sub formă de pâine, talbina (supă de orz) şi sattu (un amestec de pudră de orz şi leguminoase, prăjite). Talbina este făcută prin adăugarea a una sau două linguri de făină de orz (100% făină integrală de orz) la o cană şi jumătate de apă şi încălzită la 10-15 minute, opţional adăugându-se lapte sau iaurt şi îndulcită cu miere).

Întrebuinţarea orzului în medicina ştiinţifică românească de la jumătatea secolului trecut se făcea sub formă de ceaiuri emoliente, în decoct îndulcit sau nu, cu miere. Orzul încolţit şi zdrobit constituie malţul, în care se găseşte maltina, un ferment solubil. Malţul era considerat un bun medicament antiseptic, care favoriza digestia alimentelor pe bază de făină; se recomanda chiar şi prepararea unei supe de malţ utilă în alimentaţia copiilor mici care au suferit de gastroenterită. Maltina, sau diastaza izolată ca pudră cenuşie şi amorfă, se prescria numai de către medic, găsindu-se la farmacii.

Pe lângă utilizările în scopuri culinare pentru incontestabilele calităţi nutritive, orzul, în forme variate, a fost folosit şi în medicina populară a multor ţări. Fiind uşor digerabil era recomandat pentru invalizi şi convalescenţi. Lăstarii sunt diuretici; germenii sunt demulcenţi, expectoranţi, galactofugi, emolienţi şi stomahici; uneori erau consideraţi abortivi; sunt folofiţi în tratamentul dispepsiei cauzate de cereale, lacto-dispepsia infantilă, regurgitarea laptelui. Nu sunt indicaţi mamelor care alăptează deoarece pot reduce producţia de lapte. Ajută la reducerea lactaţiei excesive. Seminţele sunt digestive, emoliente, nutritive, febrifuge şi stomahice. Se administrează intern ca aliment nutritiv sau ca apă de orz (o infuzie de seminţe germinate, în apă) şi este de utilitate specială pentru copii mici şi invalizi. Sub formă de cataplasme este folositor pe arsuri şi răni. Planta are tradiţie pentru activitatea antitumorală. Seminţele germinate au un efect hipoglicemic precedat de o acţiune hiperglicemiantă.

Cercetările moderne au arătat că orzul poate fi util în tratamentul hepatitelor, în timp ce alte studii au arătat că poate ajuta la controlul diabetului. Tărâţele de orz pot avea efect de reducere a nivelelor sangvine de colesterol şi de prevenire a cancerului de colon. Se mai foloseşte în bronşite şi diaree, şi ca sursă de acid folic şi vitaminele B6 şi B12. Este util şi în curele de slăbire.

Iarba tânără conţine enzima superoxiddismutază cu efect detoxifiant, contribuind la eliminarea raducalilor liberi de oxigen.