Ceai Verde cu Lamaie și Vanilie 20 plicuri Fares

Ceai Verde cu Lamaie și Vanilie 20 plicuri Fares

Însuşirile revigorante ale ceaiului verde se împletesc armonios cu gustul proaspăt al lămâilor şi savoarea exotică a vaniliei.

Compozitie:
-Ceai Verde
-Lămâie
-Măceşe
-Menta
-Vanilie.

Administrare:
Peste un plic se toarna 200ml de apa clocotita si se lasa 3-5 minute.

Rolul componentelor:
Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.
Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.
Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.
Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.
În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.
A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.
În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.
Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.
Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.
Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.

Vanilla planifolia, sursa binecunoscutei păstăi de vanilie, este o orhidee căţărătoare, nativă în pădurile tropicale din Mexic, cu tulpina groasă, suculentă, şi frunze ascuţite, groase, netede şi cu marginile întregi, garnisite cu numeroase rădăcini aeriene; florile apar în grupuri axilare având culoare galben-pal cu structura caracteristică orhideelor; fructul este o păstaie lungă, pendentă, şi care uscată şi anume tratată devine binecunoscutul baton de vanilie din comerţ.
Denumirea Vanilla derivă din cuvântul spaniol „vanilla” care însemnă „mică păstaie”. Vanilia a fost folosită printre popoarele din Mexic din vremuri imemoriale, ca aromatizant pentru dulciurile lor, şi făcută cunoscută pentru Lumea Veche de către cuceritorii spanioli. Istoricul spaniol Hernandez, o descria sub denumirea botanică de Aracus aromaticus, menţionând, de asemenea, denumirea sa mexicană – Tlilxochitl. Clusius, în 1602 o denumea Lobus oblongus aromaticus. Denumirea generică a plantei a fost stabilită în 1752, de către Plumier, iar denumirea actuală a speciei pe care o găsim în comreţ (Vanilla planifolia), în 1808 de către Andrews. Astăzi planta este cultivată în multe zone calde ale Globului precum Brazilia, Honduras, Java, Africa şi Indiile de Vest.
Din punct de vedere medicinal, vanilia este considerată un stimulent aromatic. Se consideră că este carminativă, înviorează mintea, previne somnul, creşte energia musculară şi este utilă, sub formă de infuzie, în stări de iritaţii nervoase, reumatism, şi forme uşoare de febră. Este considerată afrodisiacă şi cel mai mult folosită în parfumerie, şi pentru aromatizarea unor produse farmaceutice precum tincturile, siropurile, unguentele.
În medicina românească din mijlocul secolului trecut, vanilia era folosită îndeosebi datorită proprietăţilor sale afrodisiace, afirmându-se că aceasta „stimulează înclinaţiunile sexuale”.
Aroma caracteristică a vaniliei este dată în principal de prezenţa unui principiu cristalin, vanilina (m-methoxip-oxibenzaldehida), care nu există în păstăile verzi, dar se formează în timpul procesului de maturare printr-o serie de reacţii enzimatice. Se găseşte şi în multe alte plante, fiind sintetizată artificial pentru prima dată din coniferină, o glucozidă care se găseşte în cambiul arborilor de pin; la începutul secolului XX se fabrica pe larg din uleiul de cuişoare, printr-o serie de reacţii chimice, pornind de la eugenol. Alţi constituenţi raportaţi, prezenţi în păstaia de vanilie, sunt acidul vanilic, anisaldehida, acidul hidroxi benzoic, acidul anisic, anisil alcoolul, precum şi acid caproic, vitispirane, eugenol, fenoli, fenol eter, compuşi carbonilici, esteri, benzil eter, lactone, 25% carbohidraţi, 15% grăsimi, B complex, săruri minerale precum cele de magneziu, calciu, zinc, mangan, potasiu şi fier care constituie până la 6 procente.
În prezent, vanilina este folosită extensiv ca agent aromatizant în produsele alimentare, băuturi, parfumerie şi industria farmaceutică.
Pe de altă parte, vanilina a fost ştiinţific evaluată, în studii pe culturi de celule, raportându-se un efect anticlastogenic (se pare că are abilitatea de a reduce leziunile cromozomiale cauzate de razele X şi lumina UV), de asemenea, efect antimutagenic; s-a documentat faptul că vanilina este un inhibitor eficient al siclizării celulelor roşii din sânge la pacienţi suferind de anemie; s-a recunoscut, de asemenea activitatea afrodisiacă şi s-a determinat şi un efect antioxidant. Recent, s-a reuşit producerea de vanilină în culturile unor difetite tulpini de drojdii.