Ceai cu Goji si Fructe de Padure 20 plicuri Fares
O bucurie într-o cană cu ceai: fructe de pădure parfumate, gata să te încânte în fiecare zi.
Compozitie:
-flori de hibiscus,
-amestec de fructe de pădure în proporţie variabilă min. 23% (măceșe, afine, coacăze),
-fructe de coriandru,
-mere,
-arome,
-fructe de goji 1%.
Administrare:
peste un plic se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10 min.
Rolul componentelor:
Goji este un arbust cu frunze căzătoare din familia Solanaceae, ce creşte până la 2,4-4m înălţime, înfloreşte în iunie-august, fructele roşiatice apărând în perioada august-octombrie. Unii autori consideră că specia Lycium barbarum reprezintă goji original tibetan, iar specia Lycium chinensis reprezintă goji chinezesc. În medicina tradiţională chineză este considerat un promotor al longevităţii, povestiri de 2000 de ani referindu-se la abilitatea sa miraculoasă de a prelungi şi îmbunătăţi viaţa. Un mit spune că a fost alimentul de bază al marelui înţelept şi tămăduitor Li Ch’ing Yuen care se spune că avea peste 250 de ani atunci când a murit în 1930. Fructele speciei Lycium au fost declarate comoară naţională de către Comisia Statală de Ştiinţă şi Tehnologie a Chinei. În China are de asemenea o lungă tradiţie ca remediu pentru infertilitatea masculină.
Sistemul de medicină tradiţională chineză este parte a unui sistem antic complex care analizează efectele tratamentelor în termenii efectelor acestora asupra „energiei” anumitor organe. În cadrul acestui sistem se consideră că fructele de goji au următoarele efecte: tonifică ficatul şi rinichii, fluidifică secreţiile de la nivelul plămânilor şi suplimentează energia yin. Utilizările tipice bazate pe aceste efecte sunt în tratamentul pielii uscate, vertijului, a dorinţei sexuale diminuate, durerilor de spate şi tusei cronice uscate.
Această plantă în trecut obscură în îndepărtata Asie, a renăscut recent în lumea modernă din Europa şi America de Nord, dar oficialităţile din Uniunea Europeană, considerând că nu există dovezi semnificative ale utilizării ei aici înainte de 1997, au stabilit că fructele de goji vor fi reglementate ca „aliment nou”. Polizaharidele sunt unele dintre constituenţii importanţi din fructele de goji, acestea având un rol major pentru îmbunătăţirea imunităţii. Fructele de goji au un potenţial nutriţional ridicat, fiind bogate în aminoacizi, până la 21 minerale precum germaniu, zinc, calciu, fier, cupru, seleniu etc., de asemenea vitamine – beta-caroten şi vitamina C, B1, B2, B6 şi E; mai conţin şi acid linoleic, sescviterpenoide, tetraterpenoide, beta-sisterol, şi betaină.
În general se pot folosi fructele uscate, sau se pot rehidrata în apă. Un decoct dulce tonic din fructe este util pentru reducerea tensiunii sangvine şi a colesterolului. Fructele de goji sunt examinate în prezent pentru potenţialul lor de a reduce incidenţa cancerului şi de asemenea de a inversa dezvoltarea tumorilor.
Coacăzul negru crește sub formă de tufe de 1 – 2 m înălțime. Florile sunt păroase, de culoare verde-roșcat iar frunzele de culoare verde închis pe fața superoară și verde deschis pe fața inferioară. Fructele acestei plante, de tip bacă, sunt grupate în ciorchini și sunt boabe zemoase sferice cu gust acrișor, de culoare închisă, care au un diametru de 6 – 11 mm, fiecare fruct conținând mai multe semințe. Frunzele, se recoltează în luna iulie, după recoltarea fructelor sau concomitent cu recoltarea fructelor, totul se usucă la umbră în strat subțire.
Pentru uzul medicinal se folosesc frunzele (Ribi nigri folium), fructele (Ribi nigri fructus) și mugurii (Ribi nigri gemini). Fructele au acțiune tonică generală, vitaminizantă, remineralizantă, fiind recomandate și în cazurile de surmenaj, în stările anemice, în cazurile de deficit de fier, fiind bogate în taninuri, antoacini proteine și săruri minerale (Ca, Mg, Fe, P) Conțin o cantitate de 3-4 ori mai mare de vitamina C decât portocalele și lămâile. Se utilizează și în afecțiunile gastrointestinale, hepatobiliare și cardiovasculare. Fitocomplexul taninuri-antociani-vitamine are efect în tratamentul unor afecțiuni ale mucoasei bucale. Frunzele sunt utilizate în medicina naturistă ca diuretic, datorită flavonoidelor din compoziție, în afecțiuni cardiace, reumatism, gută dar sunt contraindicate în tratamentul edemelor cauzate de insuficiența cardiacă sau renală. Medicinal, coacăzul negru se utilizează sub formă de infuzie, decoct, macerat glicerinat, tinctură sau pulbere.
Coacăzul negru este cunoscut ca plantă de cultură în Europa din secolul al XVI-lea. Înafară de uzul medicinal, fructele lui, sunt folosite la prepararea de sucuri, siropuri, jeleuri sau marmeladă. Siropul de coacăze negre este, după părerea părintelui medicinei naturiste, preotul Sebastian Kneipp, un elixir de sănătate pentru gât şi căile respiratorii superioare. Un vechi proverb german spune despre sucul de coacăze negre că este sănătos ca sângele de urs. În parfumerie, se folosește un extract din florile de coacăz negru.
Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.
Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.
Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.
După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la, urinare cauzate de aceştia.
Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.
Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.
Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.
Hibiscusul este o plantă care face parte din familia Malvaceae, fiind originară de la tropice. Florile, de o frumuseţe luxuriantă, au fost utilizate de-alungul timpului, în special în medicina populară orientală, sub formă de ceaiuri aromate, cu un puternic efect relaxant şi răcoritor, în tratarea afecţiunilor renale şi digestive. În Malaezia, se foloseşte sucul proaspăt obţinut din calicele plantei, datorită conţinutului ridicat în vitamina C şi antocianozide, iar în Caraibe, băutura obţinută din fructele proaspete este nelipsită în cadrul sărbătorilor de Crăciun.
