Ceai Verde cu Iasomie 20 plicuri Fares
O combinație echilibrată între efectul revigorant al ceaiului verde și parfumul proaspat al florilor de iasomie.
Compozitie:
-frunze de ceai verde 98%,
-arome,
-flori de iasomie 0.1%.
Administrare:
Peste un plic se toarna 200ml de apa clocotita si se lasa 3-5minute.
Rolul componentelor:
Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.
Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.
Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.
Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.
În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.
A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.
În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.
Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.
Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.
Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.
Arbust exotic cu flori mari albe şi parfumate aparţinând familiei Oleaceae; floarea prezintă corola tubulară, cilindrică la bază, două stamine prinse în tubul corolei şi ovar bicarpelar.
Originară probabil în Asia tropicală, s-a răspândit de aici până în Lumea Veche din antichitate, unde a fost cultivată încă din timpul lui Isus. În Africa era cultivată datorită superstiţiei că proteja de fulgere.. În secolul IV în Sri Lanka se planta iasomia, iar recolta era oferită lui Budha. Malaezienii credeau că parfumul de iasomie atrage spiritele care vindecă bolile.
Romanii foloseau florile de iasomie pentru parfumul lor, aducând probabil plantele din Orientul Mijlociu, Egipt sau din estul bazinulului Mediteranean. După scrierile lui Plinius cel Bătrân, prin anul 43 d.Hr., oratorul roman Lucius Plotius Gallus a încercat să se ascundă de duşmanii săi, dar parfumul de iasomie pe care îl folosea l-a trădat. Acum planta este mult cunoscută ca ornamentală, dar de asemenea şi pentru parfumul florilor sale, utilizat atât în parfumerie cât şi ca aromatizant, în industria ceaiurilor.
Iasomia a avut pe lângă toate acestea şi utilizări medicinale, rădăcinile mai multor specii ale genului având variate întrebuinţări pentru sănătate. Din flori se confecţiona un sirop foarte gustos, şi un preparat care era de asemenea folosit medicinal. Green, în cartea sa Universal Herbal din 1832, o recomanda ca excelentă în tuse, dureri de gât şi alte afecţiuni din zona pieptului, sub forma unui sirop cu miere. În medicina românească se administrau florile, intern, sub formă de infuzie sau pulberi, pentru efectul lor diuretic, antihelmintic şi emenagog. Sucul din frunze se aplica pe bătături şi în anumite probleme ale urechilor. Frunzele conţin acid salicilic. Rădăcinile se folosesc în tratamentul viermilor inelaţi.
Florile sunt considerate afrodisiace, antiseptice, antispasmodice, galactogoge şi tonice şi sunt folosite acum în special în aromaterapie, şi în tratamentul depresiilor, tensiunilor nervoase, impotenţei, frigidităţii, problemelor menstruale şi în digestia slabă.
În Tibet, China, Tailanda, Nepal, Cambogia, Vietnam, Cuba, Fiji şi numeroase ţări din Africa iasomia este folosită pentru muşcăturile de şarpe şi în tratamentul variolei, depresiei, viermilor intestinali, ulcerelor, lactaţiei insuficiente la mamele care alăptează, problemelor intestinale, durerilor de cap şi afecţiunilor cardiace.
Iasomia spaniolă sau de Catalonia (J. grandiflorum), nativă în nord-vestul Himalayei şi cultivată în Lumea Veche şi în Lumea Nouă, foarte asemănătoare cu J. officinale, dar diferită în dimensiunea frunzelor, şi cu florile mai mari, constituie iasomia utilizată în industria parfumurilor. Este considerată una din florile cele mai valoroase de către producătorii de parfumuri. Aroma delicată şi dulce este atât de deosebită, fiind fără doar şi poate una din cele mai distincte arome naturale, iar până nu demult se credea că este singurul parfum care nu se poate reprodice artificial.
