Ceai Tranzit Rapid 20 plicuri Fares

Rolul componentelor:
Senna este originară din ţările tropicale. Există două specii: Senna Cassia, cultivată în Egipt şi Sudan, şi Cassia angustifolia, din India şi Pakistan. De la cele două soiuri se recoltează, în scop terapeutic, păstăile cu fructe şi frunzele.
Acțiunea terapeutică purgativă și laxativă a sennei se datorează în principal glicozidelor hidroxiantracenice, senozidelor A, B, C și D. Acestea acționează la nivelul colonului prin iritarea mucoasei acestuia și stimulând peristaltismul intestinal, eliminând astfel toxinele cumulate. Acţiunea este determinată în termen de 6 până la 12 ore. Mucilagiile din compoziție limitează temporar absorbţia lichidelor la nivelul intestinului gros, motiv pentru care scaunele vor fi mai moi.
Senna mai conține betasitosteroli, acid tartric, uleiuri esenţiale, taninuri, mucin, flavonoide şi răşini. În păstăile cu fructe se regăsesc în plus şi glicozide naftalinice, uleiuri volatile şi zaharuri. Pe lângă acțiunea principală, senna mai prezintă și efect diuretic, vermifug și antipiretic.
Produsul vegetal se utilizează sub formă de infuzie, macerat şi tinctură. Senna intră și în diverse comprimate, capsule cu acțiune purgativă. Este contraindicat în stenoză intestinală, obstrucţie intestinală, boala Chron, colită ulcerativă (orice boala de colon inflamatorie), apendicită, la copii sub 10 ani, primul trimestru de sarcină, alăptare, diaree și deshidratare. Nu se administrează mai mult de o săptămână.
Studiile arată că sennozidul A și sennozidul C au, fiecare în parte, efect laxativ similar, dar administrate împreună în proporție de 7:1, care este aproximativ proporția în care se gasesc în senna, efectul laxativ se dublează.

Lemnul dulce este o plantă erbacee perenă care creşte în Europa de Sud şi în Orient, pe teren nisipos. Denumirea de “ lemn dulce” derivă din grecescul “ glykys” care înseamnă “ dulce “ şi “rhiza”care înseamnă “ rădăcină”. Se foloseşte rădăcina, din care se extrage o sevă dulce-amăruie, cu numeroase calităţi terapeutice. Recoltarea se face în septembrie-octombrie, când planta este în fază de repaus şi se usucă la soare. Planta trebuie să aibe cel puţin 3 ani.
Rădăcina conţine mult ulei şi sare esenţială, acestea conferindu-i proprietăţi de regenerare a celulelor, protectoare a mucoaselor iritate şi de a uşura absorbţia altor medicamente.
Are efect antispastic, antitusiv, expectorant, depurativ, antiinflamator şi revigorant.
Este folosită cu eficienţă şi în medicina veterinară ca antitusiv şi pentru îmbunătăţirea tonusului muscular şi ameliorarea alergiilor.
În uz extern, frunzele proaspete au proprietăţi cicatrizante şi antibacteriene, iar mestecarea rădăcinii calmează inflamaţia şi iritaţia cavităţii bucale, ameliorează răguşeala şi mirosul respiraţiei.
Se recomandă în tratarea gastritelor şi ulcerului gastro-duodenal, anginelor, faringitelor, bronşitelor, tusei iritative, tabagice, afecţiunilor reumatismale şi dermatitelor.
Nu se recomandă persoanelor hipertensive, celor cu diabet zaharat, femeilor însărcinate şi celor care alăptează, deoarece acidul glicirizic pe care îl conţine provoacă hipertensiune, edeme prin retenţie hidrică, cefalee- deci durere de cap- şi astenie.

Cunoscut ca plantă medicinală şi condiment peste tot în lume, începând chiar din perioada antică datorită aromei sale plăcute, feniculul, sau molura, este o specie ierbacee, bienală sau perenă, la noi exclusiv de cultură, cu tulpina ce ajunge până la 1-2m, ramificată de la bază, frunze de 3-4 ori sectate, cu fragmente filiforme. Florile mici, galbene, grupate în umbele. Fructele alungite, grupate câte două, cu 5 coaste proeminente fiecare, şi plăcut aromate.
Citat de Theophrastus, Plinius şi Columella; după Dioscorides iarba şi fructul stimulează secreţia lactată. În cartea de reţete a lui Marcellus Empiricus din Bordeaux (aprox. secolul V D.H.) era recomandat ca remediu pentru tuse.
În majoritatea cărţilor mai vechi sau mai noi de specialitate, feniculul este prezentat ca şi carminativ, stimulent, galactogog, diuretic şi diaforetic, cu utilizare în colici însoţite de flatulenţă, amenoree şi hiposecreţie lactată, şi de asemenea pentru corectarea gustului pe lângă alte substanţe cu gust neplăcut.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, consideră că feniculul este cel mai preferabil mijloc de stimulare a secreţiei lactate. În plus are o acţiune carminativă şi înlesneşte expectoraţia. De asemenea, un ceai de fenicul este eficace în combaterea convulsiilor şi deci indicat în tusea măgărească (convulsivă), astm, precum şi în catarurile bronhiale cronice; în plus, stimulează apetitul şi va combate diverse tulburări stomacale.
Efectele antispasmodice, antiinflamatoare, secretomotoare şi antibacteriane ale uleiului esenţial de fenicul au fost demonstrate în studii in vitro şi în studii pe animale. Tot studiile pe animale au demonstrat şi efectele secretolitic şi expectorant ale anetolului şi fenconei, cât şi ale infuziei din fructele de fenicul in vitro.
Activitatea estrogenică este pusă pe seama trans-anetolului.
În studii experimentale in vitro sau in vivo au mai fost evidenţiate şi alte efecte ale feniculului: hepatoprotector, hipotensiv, hipoglicemic şi anestezic local.