Ceai Sveltaflor M98 50 g Fares
Ajută la menţinerea unei greutăţi corporale normale.
Beneficii:
-util în cura de slăbire
-stimulează peristaltismul intestinului gros, favorizând evacuarea conţinutului intestinal
-favorizează diureza prin acţiunea asupra epiteliului renal
-ajută la menţinerea unei greutăţi corporale normale.
Compozitie:
-frunze de senna (Sennae folium) 70%,
-flori de soc (Sambuci flos) 10%,
-flori de muşeţel (Matricariae flos) 5%,
-sulfină (Meliloti herba),
-flori de lavandă (Lavandulae flos),
-mentă (Menthae herba).
Administrare:
Peste o lingurita amestec de plante se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10 - 15 minute acoperit.
Se beau 1-2 căni cu ceai pe zi, dimineaţa şi seara, neasociat cu alimentaţia, neîndulcit.
Durata unei cure este de 6 - 8 săptămâni, apoi o lună pauză.
Atentionari:
Acest ceai nu este recomandat în diaree, deshidratare, copiilor sub 12 ani şi în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
Acest ceai nu este indicat femeilor însărcinate şi mamelor care alăptează.
Efecte secundare şi interacţiuni
La dozele recomandate nu se cunosc.
În timpul curei de slăbire vă recomandăm să evitaţi consumul de carne şi peşte grase, conservate sau afumate, brânzeturi grase, sărate, leguminoase boabe, pâine, cartofi, paste făinoase (în cantităţi mari), fructe dulci sau uscate, dulciuri concentrate, prăjituri, produse de patiserie, frişcă, smântână, creme, slănină, untură, sosuri grase, aluaturi cu unt, oleaginoase, lapte integral. Este bine şi să reduceţi consumul de sare. Este bine să consumaţi legume şi fructe (în funcţie de conţinutul glucidic), zarzavaturi, pâine neagră sau intermediară (în cantităţi moderate), leguminoase (în cantităţi moderate), carne slabă, peşte slab, brânză de vaci, brânză slabă, iaurt şi lapte degresat, ciuperci, uleiuri vegetale, unt (cantităţi reduse). Se consumă minim 2 litri pe zi de lichide (apă plată, de izvor, sucuri de legume şi fructe).
Rolul componentelor:
Mai multe legende medievale europene menţionează că Iuda, după ce l-a trădat pe Iisus, s-a spânzurat de ramuri de soc. Legenda a fost preluată şi în tradiţia populară românească, ce consideră că locul de lângă soc ”nu e curat”, şi nu se recomanda să se doarmă sau să se lege vitele sub soc.
De peste 4000 de ani fitoterapeuţii s-au bazat pe florile de soc pentru a trata astmul şi alergiile. Azi mulţi doctori și oameni de știință redescoperă secretele acestei plante şi efectele sale benefice asupra organismului. În mod tradiţional este folosită pentru curele de detoxifiere a organismului. De asemenea, florile de soc pot ajuta la întărirea sistemului imunitar prin curăţarea ganglionilor limfatici.
Socul este un arbust de 4-5 m, cu tulpina şi ramurile acoperite de o scoarţă cenuşiu-verzuie, având în interior o maduvă albă. Florile sunt de culoare albă, plăcut mirositoare iar fructele sunt mici, de culoare neagră, lucioase. Înfloreşte în lunile mai-iunie.
Principiile active din florile de soc reduc inflamația căilor respiratorii, ajută la eliminarea secrețiilor în exces și măresc rezistența organismului în fața infecțiilor.
Socul conține flavonoide, componente responsabile de efectul diaforetic, de eliminare a toxinelor cu favorizarea eliminării acestora prin transpirație iar împreună cu acizii fenolici şi sărurile de K din compoziţie, socul prezintă şi un efect diuretic.Mucilagiile din florile de soc determină o acțiune emolientă asupra mucoaselor şi ţesuturilor iritate şi au un efect laxativ prin stimularea peristaltismului intestinal.
Studii recente au arătat faptul că extractul de soc prezintă acțiune antimicrobiană pe coci, atât gram pozitivi cât și gram negativi și de asemenea au efect eficient împotriva virusurilor de tip Influenzae.
Senna este un arbust mic, până la 1,5 m înălţime, cu frunze paripenat compuse, cu 3-7 perechi de foliole ascuţite sau rotunde, de culoare verde deschis până la galben-verzui. Florile sau o corolă de petale galbene. Fructul este o păstaie dehiscentă, în mare parte eliptică, ce conţine 6-1 seminţe.
Senna este originară din ţările tropicale. Există două specii: Senna Cassia, cultivată în Egipt şi Sudan, şi Cassia angustifolia, din India şi Pakistan. De la cele două soiuri se recoltează, în scop terapeutic, păstăile cu fructe şi frunzele.
Acțiunea terapeutică purgativă și laxativă a sennei se datorează în principal glicozidelor hidroxiantracenice, senozidelor A, B, C și D. Acestea acționează la nivelul colonului prin iritarea mucoasei acestuia și stimulând peristaltismul intestinal, eliminând astfel toxinele cumulate. Acţiunea este determinată în termen de 6 până la 12 ore. Mucilagiile din compoziție limitează temporar absorbţia lichidelor la nivelul intestinului gros, motiv pentru care scaunele vor fi mai moi.
Senna mai conține betasitosteroli, acid tartric, uleiuri esenţiale, taninuri, mucin, flavonoide şi răşini. În păstăile cu fructe se regăsesc în plus şi glicozide naftalinice, uleiuri volatile şi zaharuri. Pe lângă acțiunea principală, senna mai prezintă și efect diuretic, vermifug și antipiretic.
Produsul vegetal se utilizează sub formă de infuzie, macerat şi tinctură. Senna intră și în diverse comprimate, capsule cu acțiune purgativă. Este contraindicat în stenoză intestinală, obstrucţie intestinală, boala Chron, colită ulcerativă (orice boala de colon inflamatorie), apendicită, la copii sub 10 ani, primul trimestru de sarcină, alăptare, diaree și deshidratare. Nu se administrează mai mult de o săptămână.
Studiile arată că sennozidul A și sennozidul C au, fiecare în parte, efect laxativ similar, dar administrate împreună în proporție de 7:1, care este aproximativ proporția în care se gasesc în senna, efectul laxativ se dublează.
Muşeţelul, e o plantă erbacee, cu tulpina mai adesea ramificată de la bază, purtând frunze cu foliole foarte înguste, şi terminată cu inflorescenţe cu flori centrale mici şi galbene şi flori marginale albe, şi au discul floral central boltit în sus şi gol pe dinăuntru (caracter distinctiv).
Denumirea latină cuprinde virtuţile muşeţelului. Matricaria justifică faima obţinută din vremuri străvechi în tratamentul bolilor feminine (matrice = uter, în latină), iar Chamomilla sugerează mirosul de „merişor” (măr), care creşte pe pământ (în limba greacă: „chama” – jos, pe pământ; „malon” –măr). Denumirea a fost definitivată de către Haller în secolul XVI, fiind preluată de C. Linne în secolul XVIII.
A fost multă vreme un panaceu al bolnavilor, o „rază de speranţă” pentru sănătatea omului, încă de la începuturi. Florile uscate ale acestuia sunt un vechi produs medicinal cunoscut din Egiptul antic, Grecia şi Roma antică.
În Egiptul antic, muşeţelul a fost o plantă religioasă consacrată zeului soare. Pe vremea faraonilor era folosit în tratamentul malariei, fiind socotit „plantă magică”.
În antichitatea romană a fost folosit în scop vindecător cu mult înainte de formarea Imperiului Roman, seminţele acestei plante fiind găsite de Neuweiler în săpăturile arheologice din marele sat roman Vindonissa. Florile uscare erau folosite în Grecia şi Roma antică pentru dureri de cap şi afecţiuni ale rinichilor, ficatului şi vezicii urinare.
Proprietăţile sale curative au fost apreciate de către Hippocrate (377 î.Ch.,Tessalia), de către Dioscoride (sec.I.î.Ch.) şi de catre Plinius cel Bătrân (1- 79, sec. I).
Şi în Europa medievală (sec. XVI) era considerat un „adevărat panaceu” fiind folosit în mai toate afecţiunile digestive, ginecologice, în boli de splină, cât şi pentru „drenarea creierului” şi „creşterea confortului spiritual” etc. În jurul anului 1480 se menţionează apariţia unui extract din flori de muşeţel – aqua florum chamomille, iar mai târziu, în 1555, apare uleiul volatil de muşeţel. F. Hoffmann (medic şi chimist german, 1666 – 1742), autorul „Lichiorului Hoffmann”, care aprecia foarte mult muşeţelul pentru calităţile sale curative.
Medici renumiţi au folosit timp de secole muşeţelul şi preparatele sale în afecţiuni digestive, respiratorii, în boli ale mucoaselor şi pielii, pentru răni, ulcer de gambă, pruritus sanilia etc. – cu mult înaintea „erei antibioticelor“, anti-alergicelor etc.
Utilizarea muşeţelului a crescut în Evul Mediu, când oamenii l-au transformat într-un remediu pentru numeroase probleme medicale – greţuri, probleme ale sistemului nervos, probleme digestive ale copiilor, boli de piele şi aşa mai departe.
Utilizarea modernă a muşeţelului datează din 1921, când o firmă germană a introdus o formulă topică. Crema a devenit un tratament popular pentru o varietate largă de afecţiuni ale pielii, incluzând eczeme, escare, inflamaţii ale pielii cauzate de radiaţii, şi dermatite de contact.
Muşeţelul este o plantă medicinală natural fără conţinut de cafeină.
Valoarea lui terapeutică este dată de un complex de compuşi chimici.
În secolul al XVI-lea, Camerarnis precizează că uleiul volatil obţinut din florile de muşeţel are culoarea albastră (Stoianka Ilieva, 1967, 1971). Uleiul volatil conţine în principal bisabolol şi oxizii săi, oxid de bisabolonă, azulene.
Astăzi, muşeţelul este înscris în farmacopee în aproape toate ţările lumii.
Aşa cum am relatat, muşeţelul conţine ulei volatil în care sunt prezente azulenele, cu calităţi terapeutice deosebite, apoi mai conţine acid salicilic, vitaminele B şi C, numeroase săruri minerale, mucilagii, flavonoide, cumarine şi altele. Toate acestea determină calităţile deosebite ale acestei plante.
Inflorescenţele uscate de muşeţel sunt utilizate astăzi în lumea întreagă pentru a trata o listă vastă de probleme, variind de la inflamaţii ale pielii la cancer, câţiva din constituenţii săi chimici cu potenţiale acţiuni biochimice fiind izolaţi din uleiul esenţial. Bisabololul, una din cele mai abundente componente ale uleiului esenţial – până la 50%, pe lângă efectele spasmolitice asupra musculaturii netede intestinale, a fost raportat ca având atât proprietăţi antiinflamatoare, antibacteriene, antipiretice şi antifungice, cât şi efect protectiv în cazul ulcerului. În plus, muşeţelul posedă o acţiune cicatrizantă, fapt care creează condiţii favorabile în tratamentul stărilor inflamatorii, acute sau cronice, ale mucoasei gastrice. Ca atare, muşeţelul este folosit în ulcerul stomacal, şi de asemenea în diferite afecţiuni ale pielii.
Se recomandă în balonări, pentru tratamentul gastritelor, tulburărilor gastro-intestinale cu diaree, enterocolitelor, infecţiilor renale, astmului bronşic la copii, este util în boli ale ficatului, tulburări menstruale, migrene, insomnii, ca diuretic, sedativ sub forma de băi. Ceaiul de muşeţel provoacă transpiraţia, ceea ce face să scadă febra. De asemenea muşeţelul inactivează toxinele bacteriene, având astfel o acţiune antitoxică.
Datorită uleiului volatil bogat în azulene, cât şi apigeninei, florile de muşeţel au acţiune antispastică, anestezică, antiseptică şi antiinflamatoare, protectoare şi curativă în reacţiile produse de iradieri.
Cercetări recente arată că flavonoidele importante, ca apigenina, luteolina şi quercetina au efecte mai mult sau mai puţin inhibitoare asupra proliferării celulelor maligne in vitro. Unele flavonoide alchilate, ca chrisoplenina, chrisoplenolul şi jaceidina, au fost de asemenea urmărite recent, arătându-se că aceşti compuşi posedă proprietăţi antiinflamatoare şi antispasmodice. Alte clase de compuşi ce au fost identificaţi sunt cumarinele, herniarina şi umbeliferona., acestea având proprietăţi antiinflamatoare.
Are aplicaţii şi în cosmetică, calmând tenurile înroşite şi iritate. Extractele sau uleiul volatil îşi găsesc utilizări în fabricarea cremelor şi a unguentelor pentru tratarea inflamaţiilor pielii, şi ca agent antibacterian şi antifungic în gingivite, abcese dentare, amigdalite, stomatite, hemoroizi, furunculoză, răni purulente, ulceraţii, leucoree, reumatism, arsuri, sinuzite.
