Ceai Colon Sanatos 20 plicuri Fares

Rolul componentelor:
Muşeţelul, e o plantă erbacee, cu tulpina mai adesea ramificată de la bază, purtând frunze cu foliole foarte înguste, şi terminată cu inflorescenţe cu flori centrale mici şi galbene şi flori marginale albe, şi au discul floral central boltit în sus şi gol pe dinăuntru (caracter distinctiv).
Denumirea latină cuprinde virtuţile muşeţelului. Matricaria justifică faima obţinută din vremuri străvechi în tratamentul bolilor feminine (matrice = uter, în latină), iar Chamomilla sugerează mirosul de „merişor” (măr), care creşte pe pământ (în limba greacă: „chama” – jos, pe pământ; „malon” –măr). Denumirea a fost definitivată de către Haller în secolul XVI, fiind preluată de C. Linne în secolul XVIII.
A fost multă vreme un panaceu al bolnavilor, o „rază de speranţă” pentru sănătatea omului, încă de la începuturi. Florile uscate ale acestuia sunt un vechi produs medicinal cunoscut din Egiptul antic, Grecia şi Roma antică.
În Egiptul antic, muşeţelul a fost o plantă religioasă consacrată zeului soare. Pe vremea faraonilor era folosit în tratamentul malariei, fiind socotit „plantă magică”.
În antichitatea romană a fost folosit în scop vindecător cu mult înainte de formarea Imperiului Roman, seminţele acestei plante fiind găsite de Neuweiler în săpăturile arheologice din marele sat roman Vindonissa. Florile uscare erau folosite în Grecia şi Roma antică pentru dureri de cap şi afecţiuni ale rinichilor, ficatului şi vezicii urinare.
Proprietăţile sale curative au fost apreciate de către Hippocrate (377 î.Ch.,Tessalia), de către Dioscoride (sec.I.î.Ch.) şi de catre Plinius cel Bătrân (1- 79, sec. I).
Şi în Europa medievală (sec. XVI) era considerat un „adevărat panaceu” fiind folosit în mai toate afecţiunile digestive, ginecologice, în boli de splină, cât şi pentru „drenarea creierului” şi „creşterea confortului spiritual” etc. În jurul anului 1480 se menţionează apariţia unui extract din flori de muşeţel – aqua florum chamomille, iar mai târziu, în 1555, apare uleiul volatil de muşeţel. F. Hoffmann (medic şi chimist german, 1666 – 1742), autorul „Lichiorului Hoffmann”, care aprecia foarte mult muşeţelul pentru calităţile sale curative.
Medici renumiţi au folosit timp de secole muşeţelul şi preparatele sale în afecţiuni digestive, respiratorii, în boli ale mucoaselor şi pielii, pentru răni, ulcer de gambă, pruritus sanilia etc. – cu mult înaintea „erei antibioticelor“, anti-alergicelor etc.
Utilizarea muşeţelului a crescut în Evul Mediu, când oamenii l-au transformat într-un remediu pentru numeroase probleme medicale – greţuri, probleme ale sistemului nervos, probleme digestive ale copiilor, boli de piele şi aşa mai departe.
Utilizarea modernă a muşeţelului datează din 1921, când o firmă germană a introdus o formulă topică. Crema a devenit un tratament popular pentru o varietate largă de afecţiuni ale pielii, incluzând eczeme, escare, inflamaţii ale pielii cauzate de radiaţii, şi dermatite de contact.
Muşeţelul este o plantă medicinală natural fără conţinut de cafeină.
Valoarea lui terapeutică este dată de un complex de compuşi chimici.
În secolul al XVI-lea, Camerarnis precizează că uleiul volatil obţinut din florile de muşeţel are culoarea albastră (Stoianka Ilieva, 1967, 1971). Uleiul volatil conţine în principal bisabolol şi oxizii săi, oxid de bisabolonă, azulene.
Astăzi, muşeţelul este înscris în farmacopee în aproape toate ţările lumii.
Aşa cum am relatat, muşeţelul conţine ulei volatil în care sunt prezente azulenele, cu calităţi terapeutice deosebite, apoi mai conţine acid salicilic, vitaminele B şi C, numeroase săruri minerale, mucilagii, flavonoide, cumarine şi altele. Toate acestea determină calităţile deosebite ale acestei plante.
Inflorescenţele uscate de muşeţel sunt utilizate astăzi în lumea întreagă pentru a trata o listă vastă de probleme, variind de la inflamaţii ale pielii la cancer, câţiva din constituenţii săi chimici cu potenţiale acţiuni biochimice fiind izolaţi din uleiul esenţial. Bisabololul, una din cele mai abundente componente ale uleiului esenţial – până la 50%, pe lângă efectele spasmolitice asupra musculaturii netede intestinale, a fost raportat ca având atât proprietăţi antiinflamatoare, antibacteriene, antipiretice şi antifungice, cât şi efect protectiv în cazul ulcerului. În plus, muşeţelul posedă o acţiune cicatrizantă, fapt care creează condiţii favorabile în tratamentul stărilor inflamatorii, acute sau cronice, ale mucoasei gastrice. Ca atare, muşeţelul este folosit în ulcerul stomacal, şi de asemenea în diferite afecţiuni ale pielii.
Se recomandă în balonări, pentru tratamentul gastritelor, tulburărilor gastro-intestinale cu diaree, enterocolitelor, infecţiilor renale, astmului bronşic la copii, este util în boli ale ficatului, tulburări menstruale, migrene, insomnii, ca diuretic, sedativ sub forma de băi. Ceaiul de muşeţel provoacă transpiraţia, ceea ce face să scadă febra. De asemenea muşeţelul inactivează toxinele bacteriene, având astfel o acţiune antitoxică.
Datorită uleiului volatil bogat în azulene, cât şi apigeninei, florile de muşeţel au acţiune antispastică, anestezică, antiseptică şi antiinflamatoare, protectoare şi curativă în reacţiile produse de iradieri.
Cercetări recente arată că flavonoidele importante, ca apigenina, luteolina şi quercetina au efecte mai mult sau mai puţin inhibitoare asupra proliferării celulelor maligne in vitro. Unele flavonoide alchilate, ca chrisoplenina, chrisoplenolul şi jaceidina, au fost de asemenea urmărite recent, arătându-se că aceşti compuşi posedă proprietăţi antiinflamatoare şi antispasmodice. Alte clase de compuşi ce au fost identificaţi sunt cumarinele, herniarina şi umbeliferona., acestea având proprietăţi antiinflamatoare.
Are aplicaţii şi în cosmetică, calmând tenurile înroşite şi iritate. Extractele sau uleiul volatil îşi găsesc utilizări în fabricarea cremelor şi a unguentelor pentru tratarea inflamaţiilor pielii, şi ca agent antibacterian şi antifungic în gingivite, abcese dentare, amigdalite, stomatite, hemoroizi, furunculoză, răni purulente, ulceraţii, leucoree, reumatism, arsuri, sinuzite.

Tei (Tilia) este numele comun al unui gen de arbori din familia nalbaei, nativ în regiunile temperate din emisfera nordică, multe dintre speciile sale fiind astăzi cultivate în multe părți ale lumii atât pentru lemnul lor cât şi ca arbori ornamentali.
Teiul este un arbore mare, care poate trăi mai mult de 500 de ani, de obicei, ajungând la 20-40 m înălţime, având diametrul trunchiului mare. Frunzele sale aromatice în formă de inimă sunt, de obicei, de culoare verde închis pe partea superioară (expusă la lumină) şi mai deschise pe partea inferioară (unele argintii). Florile sale sunt mici, gălbui-verzui, şi cu o aromă foarte plăcută, motiv pentru care sunt utilizate atât în băuturi şi lichioruri, cât şi sub formă de ceai, în scopuri medicinale.
Un mit foarte vechi asociat teiului este transformarea Phylirei, o nimfă, într-un arbore de tei. După ce a fost răpită de zeul Saturn în chip de cal, şi a dat naştere unui renumit Centaur – Cheiron, a vost atât de devastată încât a implorat zeii să nu o lase printre muritori. Dorinţa ei a fost îndeplinită şi ea a fost transformată într-un tei.
În Europa, multe legende şi superstiţii sunt centrate în jurul acestui arbore. Lemnul de tei a fost folosit pentru sculptarea lucrărilor de artă sacre, iar teiul, care era arborele satului, a jucat un rol important în viaţa europenilor timpurii. Astfel a fost de la sine înţeles ca teiului să i se atribuie proprietăţi curative speciale. Printre popoarele germanice teiul a fost un arbore sacru pentru îndrăgostiţi, arborele care aducea fertilitatea şi prosperitatea.
În Evul Mediu, oamenii sculptatu imagini ale Fecioarei Maria şi figuri ale sfinţilor în lemn de tei, numindu-l lignum sacrum – lemn sacru.
În povestirile populare poloneze, Fecioara Maria se ascundea printre ramurile teilor şi se arăta copiilor.
Teiul este un arbore despre care vorbesc autori vechi precum Theophrast, Pliniu, Galenus, proprietîţile sale medicinale fiind menţionate, mai ales în ce priveşte scoarţa sa şi frunzele; florile încep să fie întrebuinţate din Evul Mediu.
A fost utilizat în medicina populară europeană de secole pentru tratarea unei game largi de probleme de sănătate. Florile a două specii de tei (Tilia cordata şi Tilia platyphyllos) au fost utilizate pentru calmarea nervilor şi tratarea problemelor de sănătate asociate cu anxietatea. Florile, sub formă de ceai, au fost folosite pentru reducerea anxietăţii asociată cu indigestia, aritmia cardiacă, şi voma.
Pe lângă utilizarea în băuturi şi lichioruri, florile de tei au o lungă istorie de utilizare medicinală pentru afecţiuni precum răceală şi gripă, probleme digestive, anxietate, migrene, dureri de cap şi insomnie. Lemnul de tei a fost folosit pentru probleme hepatice, pietre la rinichi şi gută.
Medicina populară autohtonă consideră ceaiul de tei sănătos şi răcoritor, liniştitor al crampelor stomacale, stimulent al nervilor şi sudorific, bun deci în stările de răceală, guturai, tuse cronică, astm, şi alte afecţiuni pulmonare. Ceaiul de tei cu sunătoare se lua contra durerilor de inimă. Se mai folosea în boli neuro-psihice, dureri de cap, ameţeli şi indigestii. Ramurile se puneau în băi contra reumatismului. Din cărbuni de tei pisaţi, amestecaţi cu scrum de fasole, şi de coadă de bostan, cu smântână, se făcea o alifie cu care se ungeau bubele dulci. Femeile care aveau pierderi mari de sânge beau apă cu cărbune de tei pisat.
Publicaţiile tradiţionale de profil susţin utilizarea teiului în următoarele afecţiuni: acnee (mai ales la pubertate), afecţiuni hepato-biliare la persoanele nervoase, afecţiuni respiratorii, amigdalite, arterioscleroză, astm, boli de rinichi, bronşite, bufeuri la menopauză, cistite cronice, colici gastro-intestinale, coşmaruri, crize biliare, cuperoză, dureri, dureri de cap, dureri de burtă, dureri musculare asociate răcelilor, eczeme alergice, erupţii cutanate, gastrită, gripă, gută, guturai, hiperexcitabilitate, indigestie la persoanele nervoase, îngrăşare, insomnii, iritabilitate, isterie (crize de nervi), migrenă, nervozitate, nervozitate sau stări de agitaţie la sugari şi copii mici, obezitate, palpitaţii, pleoape umflate sau inflamate, pletoră, psoriazis, răceală, reumatism, riduri, stări de iritabilitate, stări gripale, stări nervoase, surmenaj psihic şi intelectual, tromboză, tulburări specifice menopauzei, tuse, tuse uscată şi iritativă, tuse convulsivă, umflături cauzate de traumatisme, vertij (ameţeli).
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, a constatat pentru oleul eteric din florile de tei o acţiune sudorifică şi antispasmodică, slab diuretică şi stomahică (favorizând digestia). Ceaiul de tei era considerat liniştitor, tonifiant al stomacului, sudorific, având o mare importanţă în acţiunea de combatere a bolilor nervoase, ca migrene, convulsii, greaţă de natură nervoasă, sau în febre, răceli cu fior etc.; iar pentru un efect şi mai pronunţat se vor mai asocia teiului şi câteva flori de muşeţel. În unele cazuri, teiul poate fi antitoxic. La exterior se recomanda întrebuinţarea teiului cu bune rezultate pentru pansarea rănilor, în gargarisme şi în diverse complicaţii locale. Cu ajutorul sevei de tei extrasă de sub coajă, se vindecau rănile prin arsură şi iritaţiile, ori inflamaţiile. Se mai considera apoi că mustul de tei este ca şi mustul de mesteacăn un bun purificator al sângelui; iar uleiul de nuculiţe de tei combate răguşeala şi catarul bronchial. Cărbunele de tei se combina cu salvie şi se dădea în tusea care se aseamănă cu cea măgărească.
În Europa Occidentală la au fost acceptate numai inflorescenţele provenite de la 2 specii – tei pucios (Tilia cordata) şi tei cu frunză mare (Tilia platyphyllos) în timp ce Farmacopeea Română, începând cu ediţia a VIII-a (1965) a oficializat şi florile de tei argintiu (Tilia argentea = T. Tomentosa) ca urmare a cercetărilor efectuate la Facultatea de Farmacie Cluj-Napoca.
Compuşii activi din florile de tei sunt bine documentaţi în prezent. Acestea conţin mucilagii, ulei volatil (farnesol) care imprimă mirosul caracteristic, flavonoide, proantociani, saponine, steroli, vitamina E. Uleiul eteric conferă produsului proprietăţile sedative şi antispasmodice. Proprietăţile hipotensive s-ar datora unei substanţe din grupa colinei.
Florilor de tei li se atribuie acţiune sedativă, emolientă, antispastică, antiinflamatoare pentru căile respiratorii, diaforetică, diuretică şi mediu-astringentă.
Tradiţional, ele sunt în principal indicate pentru reducerea simptomelor răcelilor şi pentru calmarea tusei şi iritaţiilor gâtului în răceli şi catarul tractului respirator, şi ca nervin pentru reducerea stărilor de nervozitate şi agitaţie. Mai sunt indicate în migrene, stări de isterie, hipertensiune ateriosclerotică, răceli cu stări febrile, şi specific în hipertensiune asociată cu aterioscleroză şi tensiune nervoasă.
S-a raportat că in vitro, florile de tei manifestă activitate antispasmodică urmată de un efect spasmogenic pe duodenul de şobolan. Acţiunile au fost inhibate de papaverină, şi reactivate de acetilcolină. Proprietăţile diaforetice şi antispasmodice declarate ale florilor de tei au fost atribuite acidului p-cumaric şi flavonoidelor. În plus, o parte din acţiuni au fost asociate cu uleiul volatil – efectul diuretic, antispasmodic şi sedativ, care sunt la baza unora din cunoscutele utilizări ale florilor de tei. Se consideră că uleiul volatil în sine nu are activitate diuretică, dar produce acest efect ca rezultat al acţiunii iritante a unor compuşi terpenoizi asupra rinichilor.
Este documentată de asemenea o activitate antifungică cu arie restrânsă a florilor de tei.

Şerlai este o plantă aromatică din familia Lamiaceae, folosită în tradiţia veche pentru curăţarea ochilor, fapt în legătură directă cu denumirea sa derivată din latinescul „clarus”. Ea conţine un ulei esenţial bogat în linalool şi acetat de linalil, care îi conferă proprietăţi balsamice, aperitive, tonice generale, de susţinere a funcţiilor stomacului, de reducere a disconfortului digestiv şi de liniştire în stările de iritare nervoasă şi descărcări emoţionale.

Plantă bienală sau perenă din familia Lamiaceae, crescând până la 1 m înălţime, cu tulpini păroase, ramificate, frunze opuse, cu peţiol scurt, pe faţă proeminente între nervuri, oblongi, neregulat dinţate pe margini, acoperite cu peri catifelaţi; florile formează verticile grupate într-un spic terminal lung şi lax, uneori ramificat, şi prezintă corolă labiată, albastru-pal sau albă şi bractee violacee la baza verticilelor florale; seminţele mici, negricioase. Întreaga plantă prezintă un miros puternic, aromatic, iar gustul este aromatic şi uşor amar.
Denumirea Sclarea derivă din latinescul clarus, însemnând clar, şi care provenea probabil din faptul că seminţele erau folosite pentru a „curăţa privirea”; acestea erau mucilaginoase, şi decoctul lor era utilizat pentru curăţarea ochilor în cazul prezenţei unui corp străin care cauza iritaţii.
După Ettmueller, această plantă a fost pusă în folosinţă de către negustorii de vinuri din Germania, care o foloseau ca un înlocuitor, infuzată alături de flori de soc, și apoi adăugată în vinul din Renan, transformându-l astfel în Muscat. Planta este încă denumită în Germania Muskateller Salbei (salvie Muscat).
În 1822 era folosită şi ca înlocuitor pentru hamei, pentru a obţine o bere mai sofisticată. În Anglia, de asemenea, se făcea din ea un vin care avea o aromă apropiată de Frontiniac.
Chiar dacă a fost folosită în Antichitate şi Evul Mediu pentru proprietăţile sale curative, o vreme a intrat în uitare, ca să revină apoi în atenţia medicilor la sfârşitul secolului XIX. Planta a fost considerată antispasmodică, carminativă, balsamică, tonică, aromatică, aperitivă, astringentă şi pectorală şi folosită în special în afecţiuni ale aparatului digestiv, şi, de asemenea, în afecţiuni ale rinichilor.
După Culpepper, pentru tumori şi edeme se foloseau seminţele al căror mucilagiu era aplicat pe zonele afectate. El recomanda pulberea din rădăcini uscate pentru dureri de cap, iar infuzia ca foarte utilă în problemele şi afecţiunile femeilor.
În Jamaica, unde planta se găseşte, de asemenea, a fost mult folosită printre nativi, fiind considerată răcoritoare, şi benefică în ulcer, şi în inflamaţii ale ochilor; decoctul din frunze, fiert în ulei de nucă de cocos a fost folosit pentru vindecarea înţepăturilor de scorpion; încă mai constituie unul dintre ingredientele folosite în băi aromatice prescrise uneori pentru beneficiile lor.
Pe lângă beneficiile în problemele digestive, salvia este privită ca şi tonic, calmant care ajută la ameliorarea durerilor menstruale şi a problemelor premenstruale. Datorită axcţiunii sale de stimulare a estrogenilor este mai eficientă atunci când nivelul acestor hormoni este scăzut. Planta, de asemenea, susţine apetitul, este aromatică, balsamică şi pectorală utilă în afecţiuni ale stomacului şi rinichilor, un remediu valoros pentru problemele asociate menopauzei, în special bufeurile.
Salvia sclarea conţine ulei esenţial aromatic, conţinând pinen, cineol şi linalol, cu parfum asemănător cu al ambrei cenuşii, folosit în aromaterapie. Mai este folosit ca agent de fixare în parfumerie, ca aromatizant la fabricarea săpunurilor, cosmeticelor.