Branca Ursului 60 cpr Dacia Plant

Rolul componentelor:
Brânca ursului mai este denumită, in popor şi crucea-pământului.

Plantă bienală sau perenă din familia Umbeliferae (Apiaceae), vegetând prin tufişuri şi poieni, al cărui nume ştiinţific provine legendarul Hercules. Denumirea specifică provine din latinescul spondylos, care înseamnă vertebră, şi este în relaţie cu asemănarea în articulaţia tulpinii.

Creşte până la 50-150 cm, cu tulpina puternică, cu peri tari, goală în interior, cu frunze alterne dublu penate, cu florile albe sau de un roz palid, cu petale obovate, emarginate, grupate în umbele mari, compuse; fructul achenă eliptic-rotunjită, plată, aripată, cu coaste subţiri, lungă de 7-8mm, cu ducte oleifere înguste, liniare. Înflorire iulie-august (perioadă în care se şi recoltează părţile aeriene). Rădăcinile se recoltează primăvara devreme sau toamna târziu, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. Uneori se folosesc şi seminţele, recoltate în august-septembrie.

De-a lungul istoriei, planta a fost utilizată mai mult în domeniul homeopat, fiind astfel cuprinsă în mai multe farmacopee oficiale din domeniu.

Ca plantă medicinală, în Europa a fost utilizată contra diareei şi a dizenteriei (în Turcia), în Franţa era preparată sub formă de lichior; în unele ţări din Asia a fost utilizată ca aditiv alimentar. Frunzele imature erau fierte în sare şi reprezentau o delicatesă. Peţiolii frunzelor erau de asemenea uscaţi şi consumaţi în Rusia, mai ales în regiunea Siberiană.

Este mai puţin cunoscută şi utilizată în produsele naturiste din fitoterapia modernă, dar se ştie că toate părţile plantei prezintă proprietăţi antireumatice, antispasmodice, carminative, febrifuge, odontalgice şi stimulente. Planta a fost folosită în tradiţia populară în tratamentul epilepsiei. Frunzele sunt tonice, fiind folosite în tratamentul natural al răcelilor; din acestea se poate prepara o băutură cu efect liniştitor asupra durerilor de gât. Planta întreagă este afrodisiacă, digestivă, mediu-expectorantă şi sedativă, utilă în tratamentul laringitelor sau bronşitelor. Infuzia din tulpinile tinere este folosită în diaree, ceaiul din rădăcini este util în tratamentul indigestiei, răcelilor, crampelor stomacale, reumatismului, durerilor de gât, a tuberculozei. Extern, sub formă de cataplasme, rădăcina se aplică pe răni, arsuri, umflături, zgârieturi, pe articulaţii reumatice; este utilă sub formă de spălături în cazul negilor; o cantitate mică din rădăcină se poate ţine pe dinte pentru a reduce durerea; cataplasmele din frunză se aplică pe tăieturi, în dureri musculare. Rădăcina, de asemenea, poate fi tocată şi amestecată cu apă, fiind astfel utilă la spălarea părului împotriva mătreţei. Seminţele au fost folosite pentru tratarea durerilor de cap severe.

Rădăcina conţine psoralen, substanţă care a fost investigată în cadrul unor studii pentru tratamentul psoriazisului, leucemiei sau a SIDA.

Brânca ursului conţine în general furanocumarine (bergaptene, pimpenellin, sphondin etc), care pot genera fotosensibilitate. De asemenea, conţine heracleina (părţile aeriene), ulei esenţial, alcooli şi n-octanol (ulei hexilbutirátem, şi acizi caprici).

Planta este mult utilizată sub formă de tinctură (în special ca anti-epileptic).

Cercetările bibliografice sau ştiinţifice din ultima vreme, au constatat eficienţa plantei în probleme legate de menstruaţie, hipertensiune arterială, dispepsie şi diaree. Extractele etanolice sau apoase din plantă, au arătat de asemenea activitate antimicrobiană împotriva unor germeni gram-pozitivi (Staphylococcus aureus). Au fost investigate de asemenea şi dovedite şi efectele vasorelaxante endotelial-independente ale extractelor din plantă, utile în tratamentul hipertensiunii arteriale.