Biosept Forte 20 cps Fares

Rolul componentelor:

Negrilica este o plantă erbacee din familia Ranunculaceae, originară din estul zonei Mediteraneene, cu tulpina păroasă, cu frunze alterne divizate, cu segmente liniare, cu florile de la albe la albastre cu foliolele învelişului albastre sau albăstrui-albe, şi numeroase stamine; fructul polifoliculă cu baza unită. În scopuri alimentare şi fitoterapeutice se utilizează uleiul şi seminţele.
Seminţele de negrilică sunt utilizate de sute de ani ca şi condiment sau conservant pentru hrană. Unii consideră că planta reprezintă aşa-zisul kezach din Isaiah (xxviii, 25). Planta a fost decsrisă clar de către Dioscorides, Pliniu a denumit-o Git, denumire sub care o regăsim în perioada lui Carol del Mare, acesta fiind cel care a ordonat cultivarea sa în fermele imperiale de pe domeniul său. În perioada aceea, negrilica a fost frecvent cultivată în grădini, seminţele fiind folosite medicinal în vin, ca stimulent, şi de asemenea ca aromatizant. Seminţele de Nigella au avut locul lor în ediţia din 1721 a London Pharmacopoeia, şi, de asemenea, în Bengal Pharmacopoeia ediţia 1844, fiind incluse şi în Pharmacopoeia of India (1868).
În mod normal sunt utilizate ca aromatizant în pâine, prăjituri, amestecuri de condimente, castraveţi muraţi etc. Astăzi sunt un condiment foarte popular din zona mediteraneană până în India. Au o aromă picantă după unii, sau picant – fructată după alţii, sau oarecum asemănătoare nucşoarei. Seminţele imature sunt amare, doar la coacere completă devin aromate; sunt utilizate de asemenea ca substituent pentru piper.
Seminţele de negrilică conţin ulei volatil (aprox. 0,5%) cu anetol, p-cimen, limonen, carvonă şi thymoquinonă, şi acizi graşi (17% acizi graşi saturaţi şi 82,5% acizi graşi nesaturaţi). Dintre acizii graşi predominanţi fac parte acidul linoleic, acidul oleic şi acidul palmitic. Este prezentă şi substanţa amară nigellina. Seminţele conţin şi alţi compuşi, incluzând componente nutriţionale precum vitamine şi elemente minerale, proteine şi nouă dintre aminoacizii esenţiali. Mai conţin caroten, convertit de către ficat la vitamina A, iar ca elemente minerale întâlnim calciu, fier şi potasiu.
Ca multe alte plante aromatice, seminţele de negrilică sunt benefice pentru sistemul digestiv, calmând durerile stomacale şi spasmele, având efect carminativ în caz de balonare şi flatulenţă. Seminţele coapte sunt antihelmintice, carminative, diaforetice, digestive, diuretice, emenagoge, galactogoge, laxative şi stimulente. Infuzia este utilizată în tratamentul afecţiunilor digestive şi menstruale, în cazul lactaţiei insuficiente, şi în cazul problemelor bronhice. Seminţele sunt mult utilizate în India pentru creşterea secreţiei lactate la mamele care alăptează şi încă pentru eliminarea viermilor intestinali, în special la copii.
După mai mulţi autori, activităţile principale ale seminţelor de negrilică sunt – carminativă, coleretică, antihistaminică, analgezică, antipiretică, antimicrobiană, anti-inflamatoare, emenagogă, diuretică, sudorifică, expectorantă, antihelmintică, imuno-modulatoare, antioxidantă şi anticancer. Extractele obţinute din seminţe au de asemenea efect bactericid, digestiv, diuretic, excitant, laxativ, stimulent, tonic, vermifug, sudorific şi antihipertensiv. Se utilizează pentru tratarea astmului, bronşitei, gripei, tumorilor abdominale.
Pentru utilizare externă, seminţele sunt pulvisate, amestecate cu ulei de susan şi sunt utilizate pentru tratarea abceselor, a hemoroizilor şi pentru orchitis. Seminţele pulvisate au fost folosite pentru îndepărtarea păduchilor.
S-au realizat foarte multe studii, din care multe recente (2013), care au evidenţiat pentru seminţele de negrilică efectele hipotensiv, antitoxic, antioxidand, precum şi alte efecte, ca de exemplu: antiulcerogenic, antihipertensiv, de reducere a colesterolului seric total, a lipoproteinelor de densitate joasă şi trigliceridelor, protector împotriva leziunilor reperfuziei ischemice renale, hipoglicemic, un efect ameliorativ asupra regenerării insulelor pancreatice şi corector al dislipidemiei în combinaţie cu usturoiul.

Rozmarinul este un arbust care creşte în toată Europa, dar s-a adaptat mai bine zonelor litoralului mediteranean. Aceasta se vede şi în numele său care provine din două cuvinte latine: ros+marinus care înseamnă roua mării. Practica arderii de crenguţe de rozmarin pentru purificarea aerului în spitalele din Franţa s-a menţinut până în secolul XX.
Frunzele conţin ulei esenţial (1-2%) în care componenţii principali sunt camfenul, borneolul camforul, acidul rosmarinic, şi mai conţine flavone, taninuri, principii amare.
Medicina românească din secolului XX constata pentru uleiul esenţial de rozmarin o puternică acţiune stimulentă, o sporire a diurezei în doze mici, şi o stimulare a reflexelor, iar în doze mari atenuarea reflexelor. Se mai observa o sporire a activităţii intestinale. În bolile de ficat medicii vremii au obţinut cu ceaiul din plantă rezultate bune în bolile de ficat, observându-se şi o oarecare stimulare a diurezei, o stimulare a circulaţiei sangvine cu ridicarea presiunii şi redresarea pulsului. În plus, au mai observat o tonifiere a cordului, o cedare a hidropiziilor şi o diureză fără lezarea epiteliului renal prin iritare. Ceaiul de rozmarin era şi mai este utilizat ca tratament naturist în bolile de stomac şi intestine, în special asociat cu feniculul.
Medicina populară românească foloseşte rozmarinul ca remediu natural în toate aceste afecţiuni, şi pentru stimularea apetitului, boli de inimă, reumatism, dureri de cap, şi extern pentru vindecarea rănilor şi diverselor erupţii ale pielii, chelie.
Este utilizat în produsele naturiste ca tonic amar, coleretic, aromatic, condiment, fiind indicat în afecţiuni gastro-intestinale, hepatice, reumatism. Se mai indică utilizarea uleiului volatil în băile tonice, creme pentru frecţii în reumatism precum şi vinuri tonice cu rozmarin.
Sunt studii care susţin şi un efect antioxidant al compuşilor polifenolici ai rozmarinului, şi potenţiale efecte de prevenire şi tratare a astmului bronşic.

Boswellia serrata este o specie de arbore din familia Burseraceae care vegetează zonele uscate din regiunile montane din India, nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Denumită popular tămâie indiană, este evident înrudită cu mai cunoscutul arbore care produce tămâia, şi, la fel ca acesta, trunchiul Boswelliei produce o substanţă rezinoasă cunoscută printre localnici sub numele de guggul sau shallaki (din sanscrită).
Denumirea generică Boswellia a fost dată după Dr. Boswell din Grădina Botanică din Edinburgh, prieten al directorului Grădinii Botanice din Calcutta, William Roxburgh. Denumirea specifică serrata provine din cuvântul serra (fierăstrău) referindu-se la marginea dinţată a frunzelor.
Boswellia serrata este una din plantele antice cele mai valoroase în medicina Ayurvedică. „Gajabhakshya”, o denumire sanscrită utilizată uneori pentru Boswellia, sugerează faptul că elefanţii se bucură de această plantă ca parte din dieta lor.
Se cunosc trei texte renumite din fundamentele ştiinţei Ayurvedice clasice care îşi are rădăcinile în India: Charaka’s Charaka Samhita (c.B.C. 700), primul text medical fundamental; Susruta’s Susruta Samhita (c.B.C. 600), care se presupune că a reunit întreaga cunoaştere medicală, cu o concentrare aparte pe chirurgie; şi tomul cuprinzând două volume – Astanga Samgraha şi Astanga Hridaya (c.130-200 A.D.), scris de Vagbhata cel Bătrân şi Vagbhata cel Tânăr, care sintetizează lucrările scrierilor anterioare şi sumarizează cele opt părţi ale medicinei Ajurvedice în versuri şi proză. Primele două texte descriu activitatea antireumatică şi antiartritică a rezinei arborelui. Pe lângă utilizarea sa benefică în artrite, această rezină este menţionată, de asemenea, în textele de medicină tradiţională Unani ca un remediu eficient în diaree, dizenterie, viermi intestinali, abcese, febră (antipiretic), afecţiuni ale pielii şi sângelui, afecţiuni cardiovasculare, afte bucale, dureri de gât, bronşite, astm, tuse, scurgeri vaginale, calviţie, icter, hemoroizi, dismenoree, şi pentru stimularea ficatului. Este considerată, de asemenea, diaforetică, astringentă, diuretică şi stimulentă.
Medicina modernă o recomandă ca antiartritică, antiinflamatoare, antihiperlipidemică (pentru controlul lipidelor serice), antiaterosclerotică (reduce riscul formării ateroamelor), analgezică şi hepatoprotectoare.
Rezina extrasă din Boswellia conţine monoterpene, diterpene şi triterpene (α şi β-amirine) acizi triterpenici pentaciclici (acizii boswelici) şi tetraciclici.
Studiile ştiinţifice desfăşurate asupra acestei plante au revelat faptul că rezinele manifestă potenţial efect antifungic, anticoagulant, juvenomimetic şi anticarcinogenic. Investigaţiile au mai arătat, de asemenea, efecte benefice în imunomodulaţie, în astmul bronşic, poliartrite, hepatita C, colite şi afecţiunea Crohn.
Recent s-a descoperit faptul că uleiul din Boswellia pare să distingă celulele canceroase de celulele normale ale vezicii urinare şi suprimă dezvoltarea primelor. Analizele micrometrice şi bioinformatice au propus mai multe căi metabolice care pot fi activate de tămâia indiană pentru a induce moartea celulelor canceroase din vezica urinară, sugerând astfel faptul că aceasta reprezintă un agent intravezical alternativ în tratamentul cancerului de vezică urinară.