YOGI ORGANIC-CEAI ECOLOGIC DE SEARA 17DZ Yogi Tea

YOGI ORGANIC-CEAI ECOLOGIC DE SEARA 17DZ Yogi Tea

Un somn adânc şi liniştit calmează şi vă echilibrează viaţa. Gustul dulce al acestui ceai cu fenicul, muşeţel şi valeriană vă va relaxa înainte de a adormi.

Vise plăcute!

Un somn adânc şi liniştit calmează şi echilibrează viaţa. Gustul dulce al ceaiului de seară Yogi Tea, obţinut dintr-un amestec de fenicul, muşeţel şi valeriană vă va relaxa înainte de a dormi. Vise plăcute!

Ingrediente: fenicul* (31%), muşeţel* (17%), mentă*, cardamom*, roiniţă*, lemongrass*, rădăcină de valeriană* (6%), salvie*, flori de levănţică*, nucşoară*.

*din culturi certificate ecologic

Mod de preparare: turnați 250 ml apă fiartă dar nu clocotită peste un plic de ceai. Lăsați să infuzeze 5-6 minute sau mai mult pentru o aromă mai puternică. Adăugați îndulcitori după gust.

Mod de păstrare: într-un loc uscat și răcoros.

Rolul componentelor:

Fenicul - Cunoscut ca plantă medicinală şi condiment peste tot în lume, începând chiar din perioada antică datorită aromei sale plăcute, feniculul, sau molura, este o specie ierbacee, bienală sau perenă, la noi exclusiv de cultură, cu tulpina ce ajunge până la 1-2m, ramificată de la bază, frunze de 3-4 ori sectate, cu fragmente filiforme. Florile mici, galbene, grupate în umbele. Fructele alungite, grupate câte două, cu 5 coaste proeminente fiecare, şi plăcut aromate.

Citat de Theophrastus, Plinius şi Columella; după Dioscorides iarba şi fructul stimulează secreţia lactată. În cartea de reţete a lui Marcellus Empiricus din Bordeaux (aprox. secolul V D.H.) era recomandat ca remediu pentru tuse.

În majoritatea cărţilor mai vechi sau mai noi de specialitate, feniculul este prezentat ca şi carminativ, stimulent, galactogog, diuretic şi diaforetic, cu utilizare în colici însoţite de flatulenţă, amenoree şi hiposecreţie lactată, şi de asemenea pentru corectarea gustului pe lângă alte substanţe cu gust neplăcut.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, consideră că feniculul este cel mai preferabil mijloc de stimulare a secreţiei lactate. În plus are o acţiune carminativă şi înlesneşte expectoraţia. De asemenea, un ceai de fenicul este eficace în combaterea convulsiilor şi deci indicat în tusea măgărească (convulsivă), astm, precum şi în catarurile bronhiale cronice; în plus, stimulează apetitul şi va combate diverse tulburări stomacale.

Efectele antispasmodice, antiinflamatoare, secretomotoare şi antibacteriane ale uleiului esenţial de fenicul au fost demonstrate în studii in vitro şi în studii pe animale. Tot studiile pe animale au demonstrat şi efectele secretolitic şi expectorant ale anetolului şi fenconei, cât şi ale infuziei din fructele de fenicul in vitro.

Activitatea estrogenică este pusă pe seama trans-anetolului.

În studii experimentale in vitro sau in vivo au mai fost evidenţiate şi alte efecte ale feniculului: hepatoprotector, hipotensiv, hipoglicemic şi anestezic local.

Muşeţelul, e o plantă erbacee, cu tulpina mai adesea ramificată de la bază, purtând frunze cu foliole foarte înguste, şi terminată cu inflorescenţe cu flori centrale mici şi galbene şi flori marginale albe, şi au discul floral central boltit în sus şi gol pe dinăuntru (caracter distinctiv).

Denumirea latină cuprinde virtuţile muşeţelului. Matricaria justifică faima obţinută din vremuri străvechi în tratamentul bolilor feminine (matrice = uter, în latină), iar Chamomilla sugerează mirosul de „merişor” (măr), care creşte pe pământ (în limba greacă: „chama” – jos, pe pământ; „malon” –măr). Denumirea a fost definitivată de către Haller în secolul XVI, fiind preluată de C. Linne în secolul XVIII.

A fost multă vreme un panaceu al bolnavilor, o „rază de speranţă” pentru sănătatea omului, încă de la începuturi. Florile uscate ale acestuia sunt un vechi produs medicinal cunoscut din Egiptul antic, Grecia şi Roma antică.

În Egiptul antic, muşeţelul a fost o plantă religioasă consacrată zeului soare. Pe vremea faraonilor era folosit în tratamentul malariei, fiind socotit „plantă magică”.

În antichitatea romană a fost folosit în scop vindecător cu mult înainte de formarea Imperiului Roman, seminţele acestei plante fiind găsite de Neuweiler în săpăturile arheologice din marele sat roman Vindonissa. Florile uscare erau folosite în Grecia şi Roma antică pentru dureri de cap şi afecţiuni ale rinichilor, ficatului şi vezicii urinare.

Proprietăţile sale curative au fost apreciate de către Hippocrate (377 î.Ch.,Tessalia), de către Dioscoride (sec.I.î.Ch.) şi de catre Plinius cel Bătrân (1- 79, sec. I).

Şi în Europa medievală (sec. XVI) era considerat un „adevărat panaceu” fiind folosit în mai toate afecţiunile digestive, ginecologice, în boli de splină, cât şi pentru „drenarea creierului” şi „creşterea confortului spiritual” etc. În jurul anului 1480 se menţionează apariţia unui extract din flori de muşeţel – aqua florum chamomille, iar mai târziu, în 1555, apare uleiul volatil de muşeţel. F. Hoffmann (medic şi chimist german, 1666 – 1742), autorul „Lichiorului Hoffmann”, care aprecia foarte mult muşeţelul pentru calităţile sale curative.

Medici renumiţi au folosit timp de secole muşeţelul şi preparatele sale în afecţiuni digestive, respiratorii, în boli ale mucoaselor şi pielii, pentru răni, ulcer de gambă, pruritus sanilia etc. – cu mult înaintea „erei antibioticelor“, anti-alergicelor etc.

Utilizarea muşeţelului a crescut în Evul Mediu, când oamenii l-au transformat într-un remediu pentru numeroase probleme medicale – greţuri, probleme ale sistemului nervos, probleme digestive ale copiilor, boli de piele şi aşa mai departe.

Utilizarea modernă a muşeţelului datează din 1921, când o firmă germană a introdus o formulă topică. Crema a devenit un tratament popular pentru o varietate largă de afecţiuni ale pielii, incluzând eczeme, escare, inflamaţii ale pielii cauzate de radiaţii, şi dermatite de contact.

Muşeţelul este o plantă medicinală natural fără conţinut de cafeină.

Valoarea lui terapeutică este dată de un complex de compuşi chimici.

În secolul al XVI-lea, Camerarnis precizează că uleiul volatil obţinut din florile de muşeţel are culoarea albastră (Stoianka Ilieva, 1967, 1971). Uleiul volatil conţine în principal bisabolol şi oxizii săi, oxid de bisabolonă, azulene.

Astăzi, muşeţelul este înscris în farmacopee în aproape toate ţările lumii.

Aşa cum am relatat, muşeţelul conţine ulei volatil în care sunt prezente azulenele, cu calităţi terapeutice deosebite, apoi mai conţine acid salicilic, vitaminele B şi C, numeroase săruri minerale, mucilagii, flavonoide, cumarine şi altele. Toate acestea determină calităţile deosebite ale acestei plante.

Inflorescenţele uscate de muşeţel sunt utilizate astăzi în lumea întreagă pentru a trata o listă vastă de probleme, variind de la inflamaţii ale pielii la cancer, câţiva din constituenţii săi chimici cu potenţiale acţiuni biochimice fiind izolaţi din uleiul esenţial. Bisabololul, una din cele mai abundente componente ale uleiului esenţial – până la 50%, pe lângă efectele spasmolitice asupra musculaturii netede intestinale, a fost raportat ca având atât proprietăţi antiinflamatoare, antibacteriene, antipiretice şi antifungice, cât şi efect protectiv în cazul ulcerului. În plus, muşeţelul posedă o acţiune cicatrizantă, fapt care creează condiţii favorabile în tratamentul stărilor inflamatorii, acute sau cronice, ale mucoasei gastrice. Ca atare, muşeţelul este folosit în ulcerul stomacal, şi de asemenea în diferite afecţiuni ale pielii.

Se recomandă în balonări, pentru tratamentul gastritelor, tulburărilor gastro-intestinale cu diaree, enterocolitelor, infecţiilor renale, astmului bronşic la copii, este util în boli ale ficatului, tulburări menstruale, migrene, insomnii, ca diuretic, sedativ sub forma de băi. Ceaiul de muşeţel provoacă transpiraţia, ceea ce face să scadă febra. De asemenea muşeţelul inactivează toxinele bacteriene, având astfel o acţiune antitoxică.

Datorită uleiului volatil bogat în azulene, cât şi apigeninei, florile de muşeţel au acţiune antispastică, anestezică, antiseptică şi antiinflamatoare, protectoare şi curativă în reacţiile produse de iradieri.

Cercetări recente arată că flavonoidele importante, ca apigenina, luteolina şi quercetina au efecte mai mult sau mai puţin inhibitoare asupra proliferării celulelor maligne in vitro. Unele flavonoide alchilate, ca chrisoplenina, chrisoplenolul şi jaceidina, au fost de asemenea urmărite recent, arătându-se că aceşti compuşi posedă proprietăţi antiinflamatoare şi antispasmodice. Alte clase de compuşi ce au fost identificaţi sunt cumarinele, herniarina şi umbeliferona., acestea având proprietăţi antiinflamatoare.

Are aplicaţii şi în cosmetică, calmând tenurile înroşite şi iritate. Extractele sau uleiul volatil îşi găsesc utilizări în fabricarea cremelor şi a unguentelor pentru tratarea inflamaţiilor pielii, şi ca agent antibacterian şi antifungic în gingivite, abcese dentare, amigdalite, stomatite, hemoroizi, furunculoză, răni purulente, ulceraţii, leucoree, reumatism, arsuri, sinuzite.