Vitamine si Minerale Fitness 60 plicuri Alevia

Panax ginseng este o specie ierboasă, cu rădăcini tuberizate şi puternic ramificate, în formă de om, frunze penat-compuse, cu fructele bace roşii.
Panax derivă din cuvântul grecesc panakeia (pan = tot, akos = vindecare), via latinescul panacea, însemnând remediu pentru orice. Denumirea ginseng conţine gin (shin, jen) care înseamnă „fiinţă umană”, şi seng sau shen care descriu rădăcina cărnoasă, amăruie; împreună semnifică „rădăcină cărnoasă, amăruie, în formă de om”.
Există mai multe specii de Panax, două fiind cel mai mult folosite – Panax ginseng şi Panax quinquefolius (ginseng american).
Panax ginseng este o bine-cunoscută plantă medicinală nativă în China şi Corea, utilizată în Asia de Est ca remediu natural de mii de ani. A fost descoperit cu 5000 de ani în urmă în Munţii Manciuriei, China. Probabil iniţial utilizat ca aliment, a căpătat rapid admiraţie pentru puterile sale revigorante şi reîntineritoare, forma umană a rădăcinii devenind un simbol al armoniei divine pe pământ. Din secolul III D.H. cererea Chinei pentru ginseng a creat o afacere prin care Corea obţinea din China mătase şi medicamente în schimbul ginsengului.
Ginseng a fost introdus în Europa în Evul Mediu de către comercianţii arabi, dar utilizarea sa a fost interzisă, forma sa umană fiind total opus interpretată, şi fiind considerată un „lucru maur diavolesc”. Proprietăţile terapeutice ale rădăcinii au devenit cunoscute doar din secolul XVII, când danezii au realizat incursiuni navale concurând monopolul iberic comercial pe mare. Willem Piso (1611-1678) a scris prima monografie a plantei, intitulând-o „Ninzin”, aceasta fiind urmată la scurt timp de diverse opini ale experţilor. Mulţi medici europeni au fost suspicioşi în privinţa mult-lăudatelor proprietăţi vindecătoare, pentru acest motiv planta fiind omisă din farmacopee până în jurul anilor 1800. Utilizarea eclectică a ginsengului a inclus oboseala, infertilitatea, afecţiunile hepatice, amnezia, răcelile, menopauza şi disfuncţiile erectile. Până în anii 1900, cererea pe piaţa internaţională a depăşit capacitatea de furnizor a Coreei, aceasta începând cultivarea plantei în scopuri comerciale.
Începând din 1972, cu un grup de cercetători americani, s-a lucrat la elucidarea compoziţiei chimice şi a eficacităţii plantei. În prezent, ginsengul este unul din cele mai examinate tratamente naturiste.
Compuşii activi principali ai ginsengului sunt reprezentaţi de diverse grupuri de saponine steroidice, reunite sub denumirea generică de ginsenozide, considerate a avea efect adaptogenic, transformate fiind în substanţe farmacologic active de către microorganismele intestinale.
Experimentele farmacologice moderne au dovedit că ginsengul conţine şi alţi constituenţi (polizaharide, peptide, alcooli poliacetilenici etc) având acţiune asupra sistemului nervos central, efect neuroprotector, imunomodulator, anticancer, antioxidant, imunostimulent etc. Recent s-au evaluat în studii clinice efectele sale benefice asupra performanţelor fizice şi psihomotoare, funcţiei cognitive, diabetului, factorilor de risc cardiovascular şi asupra calităţii vieţii.
Ginsengul este astăzi un component arhi-cunoscut al produselor naturiste de pe piaţa noastră.

Guarana a fost domesticită în zona pădurilor interfluviale dintre Tapajós-ul inferior şi Madeira inferioară în Brazilia amazoniană. Nu este foarte clar care anume trib a domesticit guarana, dar Sateré-Maué care trăiesc de-a lungul râului Maué şi a afluenţilor săi cultivă extensiv guarana, planta făcând parte din mitologia lor. Un mit al acestei populaţii povesteşte cum guarana s-a născut din ochii unui băiat care a fost ucis; într-adevăr, la coacere, fructele guaranei seamănă cu nişte ochi, iar coaja roşie şi mezocarpul de sub ea lasă să se vadă o sâmânţă neagră, ca un iris.
Guarana a fost demult preţuită pentru proprietăţile sale energizante şi curative. La sfârşitul secolului XVII, de exemplu, misionarul iezuit João Felipe Betendorf nota că membrii Sateré-Maué (pe atunci cunoscuţi ca Andirazes) preţuiau guarana la fel de mult pe cât preţuiau pe atunci europenii aurul, pentru că băutura preparată din ea dădea atât de multă energie, încât la vânătoare puteau merge de la o zi la următoarea fără să simtă foame. Părintele Betendorf nota că guaraná se bea pentru scăderea febrei şi pentru vindecarea durerilor de cap, şi ca diuretic puternic.
În timpul colonizării guarana era vândută ca fortifiant, stimulent, tonic, antidot pentru febră, pentru prevenirea rigidizării arterelor, şi pentru tratamentul migrenelor. A fost considerată deosebit de eficientă pentru tratarea diareei şi dizenteriei. Peste două secole, Francisco Xavier Ribeiro de Sampaio, un judecător brazilian, avertiza că, consumul exagerat de guarana poate duce la insomnie, şi chiar la impotenţă. La mijlocul secolului XVIII, în timp ce vizita Santarém de-a lungul Amazonului mijlociu, al patrulea episcop al Belém-ului, Dom João de São José de Queirós da Silveira, a apreciat foarte mult guarana dar a avertizat de asemenea că, consumul excesiv poate duce la insomnie şi la stări de ameţeală.
Utilizările medicinale ale guaranei sunt în mare similare cu cele ale cafelei – pentru dureri de cap şi migrene, pentru stări depresive medii, şi ca energizant. Având în vedere conţinutul semnificativ în taninuri, utilizarea pe termen foarte lung nu este recomandată, din cauză că taninurile reduc abilitatea intestinelor de a absorbi nutrienţii. Fiind astringentă, tratează de asemenea şi diareea. Minerii brazilieni beau constant suc de guarana în credinţa că aceasta previne multe boli.
Este un bun stimulent adrenal pe termen scurt pentru că furnizează materia primă de care au nevoie glandele suprarenale pentru sinteza hormonală. Fructele de guarana nu au efectul dur al cafeinei ca şi potenţialul său pentru dependenţă, negenerând stările de agitaţie, iritabilitate şi nervozitate caracteristice acesteia. Taninurile şi saponinele din seminţe încetinesc rata de dizolvare şi absorbţie a guaraninei. Această eliberare lentă furnizează un efect energizant susţinut de lungă durată. O doză zilnică de 1 g conţine mai puţin de 20% din cafeina dintr-un cappuccino obişnuit.
În ultimii 10-20 de ani au început să apară gherete cu guarana pe unele străzi din Brazilia, care vând băuturi pe bază de guarana preparate în blender cu gheaţă. Formulele pentru băuturile energizante variază între vânzători, dar în general conţin nuci, alune, nuci braziliene, lapte praf, rădăcini afrodisiace şi pulbere sau sirop de guarana; unii adaugă fructe precum avocado, sau ouă de prepeliţă. Pireurile din guarana preparate în gheretele ambulante sau în cafenelele din Brazilia Amazoniană sunt revigorante, şi similare în textură şi efect cu un frappucino servit în cafenelele din America de Nord.