Vermicin Forte 40 capsule moi Fares

Vermicin Forte D101 40 capsule moi Fares

Contribuie la înlăturarea organismelor nedorite din tractul intestinal.

Parazitozele intestinale sunt foarte frecvente atât la copii cât şi la adulţi.
Cauzele infestării sunt numeroase – neglijarea regulilor de igienă, prezenţa excrementelor de câini pe trotuare şi în parcuri, consumul fructelor şi legumelor prea puţin spălate sau uneori nespălate, poluarea apei, s.a.
Medicamentele de sinteză, antiparazitare, sunt eficiente, dar au o hepatotoxicitate crescută.
După tratament, reinfestarea este posibilă, aşa că se administrează cure repetate.
În aceste condiţii, plantele medicinale cu acţiune antiparazitară sunt de preferat.
Acestea sunt eficiente, nu au efecte secundare şi nu sunt hepatotoxice.

INGREDIENTE/CAPSULĂ:

-ulei vegetal de floarea soarelui 200 mg

-uleiuri esenţiale de: arbore de camfor (Cinnamomum camphora) chemotipat în cineol 32,8 mg, ti-tree (Melaleuca alternifolia) 28,4 mg, scorţişoară chinezească (Cinnamomum cassia) 22,8 mg, niaouli (Melaleuca quinquenervia) 22,8 mg, arbore de camfor (Cinnamomum camphora) chemotipat în linalool 22,8 mg, lemongrass (Cymbopogon citratus) 20 mg, frunze de scorţişoară (Cinnamomum zeylanicum) 17,2 mg, eucalipt (Eucalyptus globulus) 17,2 mg, şovârv (Origanum vulgare) 14 mg, nucşoară (Myristica fragrans) 2 mg.

Arborele de camfor este un arbore originar din China, Japonia şi Sri Lanca, denumit de către chinezi şi tibetani „regele plantelor medicinale din estul îndepărtat”.

Specia Cinnamomum camphora cuprinde mai multe varietăţi chemotipice, care pot fi diferenţiate prin analiza chimică a acestora. Uleiul esenţial al chemotipului bogat în cineol, întâlnit printre varietăţile chinezeşti de arbore de camfor, conţine peste 70% 1,8-cineol având activitate de inhibare a dezvoltării microorganismelor potenţial patogene şi de înlăturare a organismelor dăunătoare din corpul uman.

Chemotipul bogat în linalool, cunoscut ca arbore de camfor de Taiwan, sau Ho, este şi chemotipul utilizat de obicei. Linaloolul a arătat în studii, efecte de combatere a unor fungi şi a altor organisme dăunătoare.

Uleiul esenţial de ti-tree a fost folosit pentru sănătate de către aborigenii australieni vreme de milenii, pentru efectele benefice în cazul muşcăturilor de insecte şi pentru combaterea microorganismelor potenţial patogene. Datorită efectelor sale de combatere asupra unui spectru larg de microorganisme precum bacteriile şi fungii, după anul 1925 a devenit un agent standard, în special în chirurgie. Astăzi este folosit, pe lângă alte aplicaţii, în probleme ale pielii cauzate de prezenţa unor organisme dăunătoare.

Uleiul esenţial de scorţişoară chinezească (Cinnamomum cassia), specie înrudită cu arborele de scorţişoară cunoscut de noi, (Cinnamomum verum) este bogat în aldehidă cinamică şi conţine cumarine. Aceste componente îi conferă un efect sporit de combatere a microorganismelor (bacterii, fungi, virusuri, protozoare şi chiar a unor acarieni). De asemenea, este cunoscut ca un bun detoxifiant.

Uleiul esenţial de niaouli, provine de la un arbore înrudit cu ti-tree-ul. Are o reputaţie similară uleiului de eucalipt, fiind utilizat tradiţional pentru efectele prompte de combatere a microorganismelor şi organismelor dăunătoare corpului uman.

Uleiul esenţial de lemongrass, foarte bogat în citral, este utilizat, în general, în cazuri de disconfort muscular şi de sensibilitate a nervilor periferici. Are proprietatea de a inhiba dezvoltarea organismelor potenţial patogene, având un spectru destul de larg de acţiune ce cuprinde de la bacterii, fungi şi virusuri până la viermi inelaţi.

Uleiul esenţial din frunză de scorţişoară provine de la arborele de scorţisoară adevărată (Cinnamomum zeylanicum), cum mai este denumită această specie. Acest ulei este folosit de multă vreme în sistemul Ayurvedic, printre altele, pentru efectul său tonic, stomahic, pentru stimularea poftei de mâncare, şi pentru combaterea microorganismelor şi organismelor potenţial patogene.

Uleiul esenţial de eucalipt are ca şi componentă principală 1,8-cineolul, sau eucaliptolul. Efectele sale benefice asupra temperaturii ridicate a corpului, a disconfortului de la nivel muscular şi de agent de combatere a organismelor şi microorganismelor dăunătoare au fost descrise, în Europa, încă din anul 1873, fiind confirmate astăzi de studii ştiinţifice.

Uleiul esenţial de şovârv este bogat în carvacrol şi izomeri şi, de asemenea, în p-cimen, a-pinen, mircen şi timol. Datorită componentelor sale, are o cunoscută şi eficientă acţiune de combatere a microorganismelor şi organismelor potenţial patogene.

Uleiul esenţial de nucşoară, are ca şi componentă principală myristicina, care prezintă un efect insecticid eficient. Camfenul prezent, de asemenea, în uleiul esențial de nucșoară, este cunoscut pentru efectul puternic de combatere a bacteriilor. În India, nucşoara este folosită pentru combaterea organismelor dăunătoare din tractul digestiv.

BENEFICII ALE UTILIZĂRII:

-contribuie la purificarea tractului intestinal prin înlăturarea organismelor nedorite de la acest nivel (paraziți intestinali)

-ajută la combaterea microorganismelor şi organismelor dăunătoare corpului uman

-susţine capacitatea de apărare a organismului

-produsul este util şi în cazul muşcăturilor de căpuşe, pentru eliminarea microorganismelor potenţial patogene transmise de către acestea şi pentru a ajuta la eliminarea numeroaselor probleme ce pot să apară, sau la evitarea apariţiei acestora.

ATENŢIONĂRI:

A se ţine cont de sfatul medicului şi farmacistului; nu se foloseşte în caz de ulcer gastroduodenal şi gastrită acută, nici la copii sub 14 ani.

SARCINĂ ŞI ALĂPTARE:

Nu se recomandă femeilor însărcinate datorită unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor uterine.

Nu se recomandă mamelor care alăptează datorită faptului că substanţele active trec în laptele matern şi pot modifica gustul laptelui.

EFECTE SECUNDARE ŞI INTERACŢIUNI:

Acest produs se poate utiliza concomitent cu medicamentele.

La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.

MOD DE UTILIZARE:

Adulţi cu greutatea între 40 şi 60 kg: 1 capsulă pe zi.

Adulţi cu greutatea de peste 60 kg: 2 capsule pe zi, la prânz şi seara.

În ambele cazuri se administrează la 30 de minute după masă, cu un pahar de apă plată la temperatura camerei. Pe toată durata curei se recomandă scoaterea produselor lactate, a zahărului şi a produselor din făină albă din alimentaţie!

Durata curei: 20 de zile. La nevoie se administrează încă o cură de 20 de zile.

VERMICIN forte D101 – capsule Fares – este un produs natural cu o compoziţie complexă în care predomină uleiuri esenţiale cu o puternică acţiune antiparazitară, antibacteriană, antivirală şi antifungică.
Reţeta conţine uleiuri esenţiale de : camfor, ti-tree, scorţişoară, niauli, lemongrass, frunze de scorţişoară, eucalipt, şovârv şi nucşoară.
Efectele uleiurilor esenţiale si ale plantelor medicinale  din această reţetă sunt cunoscute de milenii. Medicii chinezi, indieni, tibetani, aborigenii australieni, le foloseau.
Camforul era considerat de către chinezi şi tibetani “regele plantelor medicinale din estul îndepărtat “.
Substanţele bioactive din uleiul esenţial de camfor inhibă dezvoltarea microorganismelor potenţial patogene.
Ti-tree-ul era folosit de către aborigenii australieni în cazul înţepăturilor de insecte şi ca antibacterian si antifungic.
Niauli este înrudit cu Ti-tree, având efecte similare.
Scorţişoara, lemongrass şi eucaliptul sunt şi ele antibacteriene, antiparazitare şi antifungice, inhibând gezvoltarea acestora.
Şovârvul este bogat în carvacrol, puternic antibacterian.
Nucşoara conţine myristicină şi camfen, substanţe antifungice, antibacteriene, antiparazitare şi insecticide.
S-a realizat astfel o reţetă originală, recomandată ca tratament de primă intenţie în parazitoze şi efectele lor secundare.

Rolul componentelor:

Plantă anuală cunoscută şi utilizată din timpuri străvechi, foarte înaltă, cu frunze cordate 3 nerve; florile galbene, grupate în calatidii mari care de-a lungul zilei îşi orientează poziţia după soare, de unde şi denumirea de floarea-soarelui.
Domesticită de către indienii din continentul american, floarea soarelui are o îndelungată şi interesantă istorie ca plantă alimentară.
În vremuri preistorice, oamenii foloseau seminţele de floarea soarelui în scopuri ornamentale şi ceremoniale, precum şi în scop alimentar. Înainte de domesticire plantele sălbatice erau răspândite pe continentele Nord- şi Central-American; în numeroase locaţii din estul Americii de Nord săpăturile arheologice au găsit seminţe de floarea soarelui; cele mai timpurii par a fi cele din nivelele arhaice ale site-ului Koster datând probabil de acum 8500 de ani. Este dificil de stabilit momentul precis al domesticirii, dar s-a vehiculat o estimare la cca. 3000 de ani. În aceşti ultimi 3000 de ani indienii au mărit dimensiunile seminţelor modificând gradat compoziţia genetică a plantei prin selecţii repetate a exemplarelor cu seminţele cele mai mari. Dovada arheologică acceptată pentru recunoaşterea formelor domesticite ale florii soarelui este creşterea în dimensiuni a achenelor; dimensiunea minimă de 7,0 milimetri pentru a stabili dacă o anume achenă provine de la o plantă domesticită a fost stabilită în 1950. Principalul areal de domesticire pare să fi fost localizat în zonele împădurite din estul Americii de Nord, cea mai fermă dovadă provevind dintr-un site din Arkansas dovedită a avea o vechime de 3000 de ani. Cu toate acestea mai sunt site-uri care au oferit potenţiale dovezi ale domesticirii florii soarelui chiar acum 6000 de ani.
Seminţele de floarea soarelui au fost şi sunt consumate proaspete, prăjite, uscate şi gătite şi utilizate ca şi sursă de ulei. Mugurii florali, în trecut, erau fierţi. Seminţele prăjite au fost folosite ca şi substituent pentru cafea. Indienii apaşi foloseau foarte mult floarea soarelui; indienii Hidatsa foloseau seminţele plantelor sălbatice pentru că uleiul produse de seminţele din florile lor mai mici era de calitate superioară. Indienii din sud-estul Americii de nord credeau că atunci când plantele de floarea soarelui sunt numeroase este un semn că vor fi recolte abundente. Cei din preerie spuneau că atunci când floarea soarelui era înaltă şi deplin înflorită, bizonii vor fi graşi şi carnea lor bună. Seminţele erau consumate de mulţi nativi din zona Californiei, Mexicului, unde erau adesea prăjite şi amestecate cu alte seminţe; în Mexic aveau şi valoare medicinală ameliorând durerile de piept; exploratorul spaniol Francisco Hernandez descrie puteri afrodisiace ale florii soarelui.
Charles H. Lange, antropolog la University of Texas, nota că „printre Cochiti, un remediu casnic pentru tăieturi şi alte răni este sucul proaspăt din tulpinile de floarea soarelui. Sucul este pus din belşug peste răni, se bandajează, şi rezultă invariabil într-o refacere rapidă, fără niciun caz de infecţie”.
Din plantele sălbatice se extrăgeau şi vopsele de culoare roşie şi neagră, utilizate pentru colorarea produselor din nuiele. Din florile marginale se extrăgea o vopsea galbenă. Indienii Hopi creşteau o varietate de floarea soarelui cu achene purpurii obţinând astfel o vopsea purpurie folosită, de asemenea, pentru colorarea materialelor din nuiele sau pentru decorarea propriilor corpuri.
La sfârşitul secolului XIX Ludwig şi Kromayer au izolat un tanin pe care l-au denumit acid heliantitanic pe care fierbându-l cu acid clorhidric mediu diluat au obţinut o substanţă glucidică fermentabilă şi un colorant violet. În 1878 E. Diek a găsit în plantă mici cantităţi de inulină, mari cantităţi de levulină şi un glucid dextrogir. Chardon a obţinut în 1873 o oleorezină interesantă, iar Buschmann a obţinut din plantele de floarea soarelui din Rusia betaină şi colină. Mai târziu în America seminţele au fost folosite uneori ca diuretice şi expectorante în afecţiuni pulmonare şi laringiene. Uleiul extras din seminţe a devenit un articol de comerţ la începutul anilor 1900.
Tulpina de floarea soarelui tratată ca şi inul produce o fibră lungă şi fină care se spune că era folosită în China pentru falsificarea mătăsii.
Helianthus annuus a fost introdusă în Europa în secolul al XVI-lea și a fost mult cultivată în Rusia, Ungaria, Bulgaria și Italia pentru o lungă perioadă de timp ca sursă pentru cantităţi mai mari de ulei. Uleiul de floarea soarelui obținut din semințe a fost menționat pentru prima dată în anul 1716. Matthiolus (1626) a utilizat floarea-soarelui ca medicament pentru răni. În Rusia s-a folosit tinctura de frunze și flori în boli ale sistemului respirator, fapt consemnat în Rapoartele anuale Merck în 1908.  Aici uleiul din seminţe era denumit „ulei de post” fiind mult consumat ca substituent pentru grăsimea animală de către ţăranii ruşi care trebuiau să postească aproape trei sferturi de an, conform prevederilor Bisericii Unitariene Greceşti. Același lucru s-a întamplat mai târziu şi în Ungaria. Locuitorii din Caucaz foloseau floarea soarelui în febra malariei. Frunzele erau răspândite pe un pat acoperit cu o pătură înmuiată în lapte cald, în care era apoi înfăşurat pacientul şi ţinut o oră sau două până transpira abundent; procesul era repetat în fiecare zi până accesul de febră dispărea. Tinctura din frunze şi flori era recomandată în combinaţie cu balsamicele în tratamentul bronhiectaziei.
În medicina populară, semințele de floarea-soarelui au fost folosite ca diuretice și expectorante. În plus, semințele au fost, de asemenea, considerate bune furaje de îngrășare pentru păsările de curte, pentru a susţine producerea de ouă, pene sau piele, dând acestora din urmă un luciu frumos. În Rusia, din floarea soarelui se mai obţinea potasiu.

Un arbore impunător din familia Lauraceae, sempervirescent, bogat ramificat, cu frunze simple, lung-peţiolate, alterne, ovate sau oblongi, pieloase, lucioase; florile albe-gălbui grupate în panicule axilare; fructele de culoare verde închis, ovoide sau globuloase, negre la coacere.
Se pare că grecii şi romanii din Antichitate nu aveau cunoştinţă de arborele de camfor. Avicenna şi Serapion în numeau cáfúr; Symeon Seth, care a trăit în secolul al XI-lea, l-a descris şi l-a numit καφονρα (cafonra – denumire sub care a apărut mult mai târziu în Pharmacopoeia Graeca din 1837).
Arborele de camfor a fost în schimb cunoscut şi folosit în China din Antichitate. Primul document care relatează despre acesta pare să fi fost scris în jurul anului 300 D.Ch. În secolul VI era menţionat în nişte poeme din sudul Arabiei, iar în Coran apare ca o băutură răcoritoare a celor binecuvântaţi în Paradis. Unii autori susţin că medicul Aëtius (550 D.Ch.) îl desemna ca ingredient pentru aplicaţii externe în gută şi reumatism precum şi ca parte a preparatului oleum Salca,  considerat un bun remediu pentru surzenie. În vremea aceea Camforul era foarte scump, Marco Polo afirmând că valora greutatea sa în aur. Ca dovadă a valorii sale, din scrierile vechi aflăm că, în secolul VII împăraţii Chinei şi prinţii Indiei îşi ofereau camforul ca şi dar. Mai târziu, medicii arabi ce navigau cu corăbiile înspre India şi China au învăţat nu doar valoarea de piaţă a camforului, dar şi despre locurile sale de origine. După medicul arab Mesue (secolul X) camforul a fost folosit împotriva ulcerului gastric. Mai apoi, în secolul XIII, medicul grec Actuarius menţiona un Pastillus contra diabetem care conţinea camfor. În Europa se pare că deja din secolul XII era cunoscut ca şi medicament. În 1725 este recunoscut ca şi produs specific de către Neumann şi analizat de către Dumas.
Camforul cel mai cunoscut în Epoca Modernă a fost cel extras în Japonia, obţinut prin recoltarea şi apoi extragerea uleiului esenţial din lemnul, frunzele, rădăcinile arborelui de camfor printr-o metodă specifică. Camforul de China este extras prin alte metode.
În Orient camforul a avut o lungă istorie şi o gamă largă de utilizări. A fost ocazional folosit intern în tratamentul isteriei, dar în fitoterapia actuală este folosit în special sub formă de ulei esenţial pentrz uz extern.
Frunzele şi lemnul arborelui sunt analgezice, antispasmodice, odontalgice, revulsive, stimulente. Infuzia este utilă sub formă de inhalaţie în tratamentul răcelilor şi afecţiunilor pulmonare. Uleiul esenţial obţinut prin distilare este antihelmintic, antireumatic, antispasmodic, cardiotonic, carminativ, diaforetic, sedativ şi tonic. Este aplicat extern în tratamentul durerilor musculare şi articulare; sub formă de balsam este util pentru degerături, buze crăpate, herpes, afecţiuni ale pielii, iar sub formă de inhalaţie pentru congestie bronşică. Se evită utilizarea sa în exces – poate fi absorbit prin piele cauzând intoxicaţie sistemică. Uleiul esenţial este util şi în aromaterapie, în tratamentul problemelor digestive şi al depresiei. S-a aprobat utilizarea arborelui de camfor în aritmie, tuse, bronşite, hipotensiune, afecţiuni cardiace şi nervoase, reumatism.
Camforul este utilizat şi în industria parfumurilor, în fabricaţia celuloidului şi a izolaţiilor electrice. Uleiul extras din seminţe se foloseşte în fabricarea săpunurilor şi ca lubrifiant. Chiar dacă uleiul de camfor poate fi în prezent sintetizat artificial sau înlocuit cu uleiul de eucalipt, în China arborele este cultivat încă pentru acest ulei care este folosit ca repulsiv pentru insecte, în tratamentul afecţiunilor oftalmice, ca şi bactericid eficient pentru combaterea unor viermi sau fungi.