Vermicin Forte 40 capsule moi Fares

Vermicin Forte D102 40 capsule moi Fares

Contribuie la înlăturarea organismelor nedorite din tractul intestinal.

Parazitozele intestinale sunt foarte frecvente atât la copii cât şi la adulţi.
Cauzele infestării sunt numeroase – neglijarea regulilor de igienă, prezenţa excrementelor de câini pe trotuare şi în parcuri, consumul fructelor şi legumelor prea puţin spălate sau uneori nespălate, poluarea apei, s.a.
Medicamentele de sinteză, antiparazitare, sunt eficiente, dar au o hepatotoxicitate crescută.
După tratament, reinfestarea este posibilă, aşa că se administrează cure repetate.
În aceste condiţii, plantele medicinale cu acţiune antiparazitară sunt de preferat.
Acestea sunt eficiente, nu au efecte secundare şi nu sunt hepatotoxice.

INGREDIENTE/CAPSULĂ:

 - ulei de seminţe de dovleac (Cucurbitae semen) 137,5 mg

 - ulei esenţial de lavandă (Lavandulaeaetheroleum) 37,5 mg

 - extract de rizomi de ghimbir (Zingiberisrhizoma) standardizat în min. 15% gingeroli 20 mg

 - ulei esenţial de cuișoare (Caryophylli florisaetheroleum) 17,5 mg

 - extract uleios de frunze de papaya (Caricapapaya folium) 12,5 mg

 - ulei esenţial de scorţișoară (Cinnamomiaetheroleum) 12,5 mg

 - ulei esenţial de șovârv (Origani aetheroleum) 12,5 mg

Învelişul capsulei este pe bază de gelatină din peşte.

BENEFICII ALE UTILIZĂRII:

-contribuie la purificarea tractului intestinal prin înlăturarea organismelor nedorite de la acest nivel (paraziți intestinali)

-ajută la combaterea microorganismelor şi organismelor dăunătoare corpului uman

-susţine capacitatea de apărare a organismului

-produsul este util şi în cazul muşcăturilor de căpuşe, pentru eliminarea microorganismelor potenţial patogene transmise de către acestea şi pentru a ajuta la eliminarea numeroaselor probleme ce pot să apară, sau la evitarea apariţiei acestora.

 Mod de utilizare:

Copii 6-10 ani: 1 capsulă pe zi.

Copii 11-16 ani: câte 1 capsulă de 2-3 ori pe zi.

Copii de peste 16 ani și adulţi: câte 2 capsule de 2 ori pe zi.

Administrarea se face la o oră după masă.

Durata curei: 5 zile. Cura se repetă după 7 zile.

Se recomandă administrarea concomitentă în cazul tuturor membrilor familiei.

ATENŢIONĂRI:

Nu se recomandă copiilor sub 6 ani (efectele asupra copiilor mici sunt insuficient studiate) și în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.

SARCINĂ ŞI ALĂPTARE:

Nu se recomandă femeilor însărcinate din cauza unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor uterine. Nu se recomandă mamelor care alăptează din cauza faptului că substanţele active trec în laptele matern și pot modifica gustul acestuia.

EFECTE SECUNDARE ŞI INTERACŢIUNI:

Acest produs se poate utiliza concomitent cu medicamentele.

La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.

Rolul componentelor:

Plantă anuală cunoscută şi utilizată din timpuri străvechi, foarte înaltă, cu frunze cordate 3 nerve; florile galbene, grupate în calatidii mari care de-a lungul zilei îşi orientează poziţia după soare, de unde şi denumirea de floarea-soarelui.
Domesticită de către indienii din continentul american, floarea soarelui are o îndelungată şi interesantă istorie ca plantă alimentară.
În vremuri preistorice, oamenii foloseau seminţele de floarea soarelui în scopuri ornamentale şi ceremoniale, precum şi în scop alimentar. Înainte de domesticire plantele sălbatice erau răspândite pe continentele Nord- şi Central-American; în numeroase locaţii din estul Americii de Nord săpăturile arheologice au găsit seminţe de floarea soarelui; cele mai timpurii par a fi cele din nivelele arhaice ale site-ului Koster datând probabil de acum 8500 de ani. Este dificil de stabilit momentul precis al domesticirii, dar s-a vehiculat o estimare la cca. 3000 de ani. În aceşti ultimi 3000 de ani indienii au mărit dimensiunile seminţelor modificând gradat compoziţia genetică a plantei prin selecţii repetate a exemplarelor cu seminţele cele mai mari. Dovada arheologică acceptată pentru recunoaşterea formelor domesticite ale florii soarelui este creşterea în dimensiuni a achenelor; dimensiunea minimă de 7,0 milimetri pentru a stabili dacă o anume achenă provine de la o plantă domesticită a fost stabilită în 1950. Principalul areal de domesticire pare să fi fost localizat în zonele împădurite din estul Americii de Nord, cea mai fermă dovadă provevind dintr-un site din Arkansas dovedită a avea o vechime de 3000 de ani. Cu toate acestea mai sunt site-uri care au oferit potenţiale dovezi ale domesticirii florii soarelui chiar acum 6000 de ani.
Seminţele de floarea soarelui au fost şi sunt consumate proaspete, prăjite, uscate şi gătite şi utilizate ca şi sursă de ulei. Mugurii florali, în trecut, erau fierţi. Seminţele prăjite au fost folosite ca şi substituent pentru cafea. Indienii apaşi foloseau foarte mult floarea soarelui; indienii Hidatsa foloseau seminţele plantelor sălbatice pentru că uleiul produse de seminţele din florile lor mai mici era de calitate superioară. Indienii din sud-estul Americii de nord credeau că atunci când plantele de floarea soarelui sunt numeroase este un semn că vor fi recolte abundente. Cei din preerie spuneau că atunci când floarea soarelui era înaltă şi deplin înflorită, bizonii vor fi graşi şi carnea lor bună. Seminţele erau consumate de mulţi nativi din zona Californiei, Mexicului, unde erau adesea prăjite şi amestecate cu alte seminţe; în Mexic aveau şi valoare medicinală ameliorând durerile de piept; exploratorul spaniol Francisco Hernandez descrie puteri afrodisiace ale florii soarelui.
Charles H. Lange, antropolog la University of Texas, nota că „printre Cochiti, un remediu casnic pentru tăieturi şi alte răni este sucul proaspăt din tulpinile de floarea soarelui. Sucul este pus din belşug peste răni, se bandajează, şi rezultă invariabil într-o refacere rapidă, fără niciun caz de infecţie”.
Din plantele sălbatice se extrăgeau şi vopsele de culoare roşie şi neagră, utilizate pentru colorarea produselor din nuiele. Din florile marginale se extrăgea o vopsea galbenă. Indienii Hopi creşteau o varietate de floarea soarelui cu achene purpurii obţinând astfel o vopsea purpurie folosită, de asemenea, pentru colorarea materialelor din nuiele sau pentru decorarea propriilor corpuri.
La sfârşitul secolului XIX Ludwig şi Kromayer au izolat un tanin pe care l-au denumit acid heliantitanic pe care fierbându-l cu acid clorhidric mediu diluat au obţinut o substanţă glucidică fermentabilă şi un colorant violet. În 1878 E. Diek a găsit în plantă mici cantităţi de inulină, mari cantităţi de levulină şi un glucid dextrogir. Chardon a obţinut în 1873 o oleorezină interesantă, iar Buschmann a obţinut din plantele de floarea soarelui din Rusia betaină şi colină. Mai târziu în America seminţele au fost folosite uneori ca diuretice şi expectorante în afecţiuni pulmonare şi laringiene. Uleiul extras din seminţe a devenit un articol de comerţ la începutul anilor 1900.
Tulpina de floarea soarelui tratată ca şi inul produce o fibră lungă şi fină care se spune că era folosită în China pentru falsificarea mătăsii.
Helianthus annuus a fost introdusă în Europa în secolul al XVI-lea și a fost mult cultivată în Rusia, Ungaria, Bulgaria și Italia pentru o lungă perioadă de timp ca sursă pentru cantităţi mai mari de ulei. Uleiul de floarea soarelui obținut din semințe a fost menționat pentru prima dată în anul 1716. Matthiolus (1626) a utilizat floarea-soarelui ca medicament pentru răni. În Rusia s-a folosit tinctura de frunze și flori în boli ale sistemului respirator, fapt consemnat în Rapoartele anuale Merck în 1908.  Aici uleiul din seminţe era denumit „ulei de post” fiind mult consumat ca substituent pentru grăsimea animală de către ţăranii ruşi care trebuiau să postească aproape trei sferturi de an, conform prevederilor Bisericii Unitariene Greceşti. Același lucru s-a întamplat mai târziu şi în Ungaria. Locuitorii din Caucaz foloseau floarea soarelui în febra malariei. Frunzele erau răspândite pe un pat acoperit cu o pătură înmuiată în lapte cald, în care era apoi înfăşurat pacientul şi ţinut o oră sau două până transpira abundent; procesul era repetat în fiecare zi până accesul de febră dispărea. Tinctura din frunze şi flori era recomandată în combinaţie cu balsamicele în tratamentul bronhiectaziei.
În medicina populară, semințele de floarea-soarelui au fost folosite ca diuretice și expectorante. În plus, semințele au fost, de asemenea, considerate bune furaje de îngrășare pentru păsările de curte, pentru a susţine producerea de ouă, pene sau piele, dând acestora din urmă un luciu frumos. În Rusia, din floarea soarelui se mai obţinea potasiu.

Un arbore impunător din familia Lauraceae, sempervirescent, bogat ramificat, cu frunze simple, lung-peţiolate, alterne, ovate sau oblongi, pieloase, lucioase; florile albe-gălbui grupate în panicule axilare; fructele de culoare verde închis, ovoide sau globuloase, negre la coacere.
Se pare că grecii şi romanii din Antichitate nu aveau cunoştinţă de arborele de camfor. Avicenna şi Serapion în numeau cáfúr; Symeon Seth, care a trăit în secolul al XI-lea, l-a descris şi l-a numit καφονρα (cafonra – denumire sub care a apărut mult mai târziu în Pharmacopoeia Graeca din 1837).
Arborele de camfor a fost în schimb cunoscut şi folosit în China din Antichitate. Primul document care relatează despre acesta pare să fi fost scris în jurul anului 300 D.Ch. În secolul VI era menţionat în nişte poeme din sudul Arabiei, iar în Coran apare ca o băutură răcoritoare a celor binecuvântaţi în Paradis. Unii autori susţin că medicul Aëtius (550 D.Ch.) îl desemna ca ingredient pentru aplicaţii externe în gută şi reumatism precum şi ca parte a preparatului oleum Salca,  considerat un bun remediu pentru surzenie. În vremea aceea Camforul era foarte scump, Marco Polo afirmând că valora greutatea sa în aur. Ca dovadă a valorii sale, din scrierile vechi aflăm că, în secolul VII împăraţii Chinei şi prinţii Indiei îşi ofereau camforul ca şi dar. Mai târziu, medicii arabi ce navigau cu corăbiile înspre India şi China au învăţat nu doar valoarea de piaţă a camforului, dar şi despre locurile sale de origine. După medicul arab Mesue (secolul X) camforul a fost folosit împotriva ulcerului gastric. Mai apoi, în secolul XIII, medicul grec Actuarius menţiona un Pastillus contra diabetem care conţinea camfor. În Europa se pare că deja din secolul XII era cunoscut ca şi medicament. În 1725 este recunoscut ca şi produs specific de către Neumann şi analizat de către Dumas.
Camforul cel mai cunoscut în Epoca Modernă a fost cel extras în Japonia, obţinut prin recoltarea şi apoi extragerea uleiului esenţial din lemnul, frunzele, rădăcinile arborelui de camfor printr-o metodă specifică. Camforul de China este extras prin alte metode.
În Orient camforul a avut o lungă istorie şi o gamă largă de utilizări. A fost ocazional folosit intern în tratamentul isteriei, dar în fitoterapia actuală este folosit în special sub formă de ulei esenţial pentrz uz extern.
Frunzele şi lemnul arborelui sunt analgezice, antispasmodice, odontalgice, revulsive, stimulente. Infuzia este utilă sub formă de inhalaţie în tratamentul răcelilor şi afecţiunilor pulmonare. Uleiul esenţial obţinut prin distilare este antihelmintic, antireumatic, antispasmodic, cardiotonic, carminativ, diaforetic, sedativ şi tonic. Este aplicat extern în tratamentul durerilor musculare şi articulare; sub formă de balsam este util pentru degerături, buze crăpate, herpes, afecţiuni ale pielii, iar sub formă de inhalaţie pentru congestie bronşică. Se evită utilizarea sa în exces – poate fi absorbit prin piele cauzând intoxicaţie sistemică. Uleiul esenţial este util şi în aromaterapie, în tratamentul problemelor digestive şi al depresiei. S-a aprobat utilizarea arborelui de camfor în aritmie, tuse, bronşite, hipotensiune, afecţiuni cardiace şi nervoase, reumatism.
Camforul este utilizat şi în industria parfumurilor, în fabricaţia celuloidului şi a izolaţiilor electrice. Uleiul extras din seminţe se foloseşte în fabricarea săpunurilor şi ca lubrifiant. Chiar dacă uleiul de camfor poate fi în prezent sintetizat artificial sau înlocuit cu uleiul de eucalipt, în China arborele este cultivat încă pentru acest ulei care este folosit ca repulsiv pentru insecte, în tratamentul afecţiunilor oftalmice, ca şi bactericid eficient pentru combaterea unor viermi sau fungi.