Venostim 120 cps FarmaClass
Venostim este eficient in tratamentul manifestarilor insuficientei venoase cronice la nivelul venelor hemoroidale (hemoroizi) sau la nivelul membranelor inferioare, manifestata prin simptome precum senzatie de greutate in picoare, durere, crampe nocturne, edeme.
Beneficii:
-Produs natural standardizat eficient in varice, hemoroizi.
-Venostim sustine functionarea optima a venelor, capilarelor si vaselor limfatice. -Datorita complexului vegetal bioactiv pe care il contine, este eficinet in restabilirea si mentinerea tonusului peretilor vasculari.
-Reda functionalitatea si elasticitatea venelor.
-Este venotonic si vasculoprotector, creste tonicitatea venoasa, rezistenta structurilor vasculare, scade hipermeabilitatea capilara.
-Compozitia produsului este imbogatita cu vitamina C, care alaturi de hesperdina, ii potenteaza activitatea , ceea ce are ca efect consolidarea peretilor vaselor de sange.
-Este antioxidant, asigura protectia membranelor celulare impotriva actiunii distructive a radicalilor liberi.
Compozitie/capsula:
-Diosmina 90 mg/cps,
-Hesperdina 10mg/cps,
-Aesculus hipocastanum(castan salbatic) 80mg/cps,
-Vaccinium myrtillus (afin) 70mg/cps,
-Citrus limonium(lamai) 20mg/cps,
-Vitamina C 30mg/cps.
Administrare:
O capsula de 2 ori pe zi, administrata dimineata si seara, in timpul meselor.
In criza hemoroidala, se pot administra pana la 6 comprimate pe zi, pentru perioade foarte scurte(maxim 4 zile).
Atentionari:
A nu se depasi doza recomandata pentru consumul zilnic.
A nu se lasa la indemana si la vederea copiilor mici.
Suplimentele alimentare nu inlocuiesc o dieta variata si echilibrata si un mod de viata sanatos.
A se pastra la temperatura camerei, la loc uscat si ferit de lumina directa a soarelui.
Rolul componentelor:
Castanul sălbatic, cunoscut şi sub denumirea botanică de Aesculus hippocastanum sau Aesculus vulgare, este un arbore din familia Sapindaceae, total diferit de castanul comestibil, şi a fost adus în Europa mult mai recent. Castanul sălbatic este un arbore ornamental ce poate ajunge până la 20 m înălţime, având frunze opuse, digitate, flori albe cu pete roşii sau galbene, iar fructul în formă de capsulă ţepoasă, cu 1-3 seminţe mari şi brune, cu miezul amar şi astringent. Înfloreşte din aprilie până în iunie, iar fructele se recoltează în august-septembrie. Denumirea hippocastanum, este o traducere a denumirii sale comune, care i-a fost dată datorită faptului că vindeca de tuse caii şi alte bovine.
Castanul sălbatic a fost indigen în unele zone din Asia (Persia, nordul Indiei), de unde a fost adus şi în Europa. Acum este comun în multe regiuni temperate ale lumii unde s-a răspândit rapid, fiind extensiv cultivat ca ornamental în parcuri sau de-a lungul aleilor.
Seminţele de castan abundă în amidon, dar au gust amar, dezagreabil care a prevenit utilizarea lor ca aliment. Acestea conţin 3-10% amestec de glicozide triterpenice acilate (saponine). Alţi constituenţi includ flavonoide (0,3%) în principal di- şi triglicozide ale cvercetinei şi kaempferolului, steroli, ulei esenţial şi o mare proporţie de amidon (30-60%). Derivaţii cumarinici (esculina şi fraxetina) sunt prezenţi în alte părţi ale plantei, dar nu în seminţe sau în coaja seminţelor.
Tradiţional, seminţele de castan au fost utilizate pentru tratarea venelor varicoase, a hemoroizilor, flebitei, diareei, în caz de febră şi creşterea în dimensiune a prostatei. Comisia Germană E a aprobat utilizarea lor în tratamentul insuficienţei venoase cronice la nivelul membrelor inferioare. Utilizat în fitoterapie ca adjuvant în tratamentul insuficienţei venoase cronice şi a simptomelor asociate, ca adjuvant în tratamentul venelor varicoase.
Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut întrebuinţa fructele de castan îndeosebi ca decoct, cu rezultate bune în scrofuloză; sub formă de praf, pentru combaterea catarurilor stomacale şi intestinale, diareei, colicilor, hemoroizilor, gazelor abdominale, şi apoi în tulburările circulatorii venoase din bazin şi regiunea venei porte. Coaja mai servea contra unor boli de piele, sau ca unsoare contra arsurilor provocate de arşiţa soarelui.
Utilizarea tradiţională a seminţelor de castan în afecţiuni vasculare periferice este susţinută de studii preclinice în care s-au observat efectele anti-inflamator şi de vasoprotector. S-a stabilit că extractul din sămânţa de castan are proprietate antiexudativă şi reduce permeabilitatea peretelui capilar ducând la un efect general antiedematos. Sunt disponibile date clinice care susţin efectul tonic venos – inclusiv studii efectuate pe persoane sănătoase – după administrarea orală a unei doze unice de 150 mg extract standardizat din sămânța de castan prin măsurători pletismografice efectuate la două ore după administrare, s-a constatat o creştere semnificativă a tonusului venos şi o scădere a capacităţii venoase.
Afinul a fost utilizat in tratarea afectiunilor oculare: cataracta, retinopatie diabetica, retinita pigmentara, glaucom, degenerescenţă maculară; pentru îmbunătăţirea vederii nocturne şi datorită acţiunii vasoprotectoare.
De asemenea, fitoterapeuţii recomandau afinele şi pentru tratarea diareei, infecţiilor urinare şi diabetului zaharat.
Fructele de afin erau utilizate pentru tratarea şi prevenirea scorbutului. Unii chirurgi din Europa întrebuinţau afinele pentru vindecarea rănilor.
Potrivit unor surse secundare, taninul din compoziţia afinului este substanţa activă responsabilă de eficienţa terapeutică în tratamentul diareei, ulcerelor orale și durerilor de gât, fapt care a permis utilizarea plantei din cele mai vechi timpuri.
Primele menţiuni în scrierile europene despre efectele benefice ale afinului asupra sănătăţii datează aproximativ din anul 1100. Utilizarea acestuia pentru efectele sale asupra ochilor a fost cu adevărat răspândită mai ales pe teritoriul actual al Italiei, dar conform legendei, în timpul celui de-al doilea război mondial era consumat sistematic de piloţii flotei aeriene britanice, mai ales înaintea raidurilor nocturne. Amerindienii cunoşteau proprietăţile de conservant natural ale afinelor. Ei făceau o mâncare numită pemmican, care consta într-un amestec de afine cu carne uscată sau peşte uscat, făcute pastă iar aceasta le asigura oamenilor necesarul de proteine şi vitamine. De asemenea, conţin o mare cantitate de vitamina C. Iată de ce, expuşi riscului de a face scorbut, marinarii de odinioară duceau cu ei în lungile călătorii pe mare butoaie întregi de afine.
Indienii foloseau afinele şi ca medicament, amestecându-le cu făină de porumb şi punând cataplasme pe răni pentru a preveni infectarea sângelui.
Afinul este un subarbust stufos, rămuros, cu frunze mici, ovale, iar fructul este numit afină și reprezintă o bacă de culoare albastru-închisă, zemoasă, cu suc violaceu, cu gust plăcut dulce acrișor. Înflorește în lunile mai-iunie.
Frunzele și fructele de afin conțin compuși antioxidanți ce pot preveni afecțiunile cardiovasculare sau agravarea acestora. Pe lângă vitamina C, fructele mai conțin antocianozide, împreună cu hiperozidă și quercetrin (flavonoide). Sinergismul acestor compuși generează efecte benefice asupra sănătății organismului. Antioxidanții previn formarea radicalilor liberi și daunele asupra celulelor în cazul oxidării, daune ce conduc la formarea celuleor canceroase. Antocianii ajută de asemenea la creșterea rezistenței pereților vaselor de sânge și cresc fluxul de circulare al sângelui, evitând astfel și agregarea plachetelor sanguine. Extractul din frunză de afin protejează vasele împotriva aterosclerozei prin scăderea nivelului LDL colesterol (colesterol rău), factor major în formarea plăgilor de aterom. Cercetări recente au demonstrat că extractele din fructe și din frunze prezintă beneficii terapeutice printre care și efectul de inhibare al histaminei de către fructele de afin, mecanism atribuit abilității crescute a afinului în vindecarea rănilor și a ulcerului gastrointestinal. Acest mecanism se datorează unor taninuri catehice, compuși cu acțiune astringentă și antiinflamatoare. Studii pe extractul de frunză de afin arată ca această plantă est eficientă împotriva unor germeni precum Escherichia coli și Staphylococcus aureus.
