Coșul tău
Nu mai sunt produse in coșul tău
ULEI ESENTIAL SAUNA-BRIZA ENERGIZANTA 10ml SONNENTOR
ULEI ESENTIAL SAUNA-BRIZA ENERGIZANTA 10ml SONNENTOR
Bună dispoziție, activator.
Prin cumpararea acestui produs se acorda pana la 39 puncte de loialitate. Cosul tau va totaliza 39 puncte care poate/pot fi schimbat(e) intr-un cupon de 0,78 lei.
ULEI ESENTIAL SAUNA-BRIZA ENERGIZANTA 10ml SONNENTOR
Revigorant, intensificarea concentrației, curățător.
Administrare: Pentru Uz în Încăperi
ATENȚIE: Lichid și vapori inflamabili.
Poate provoca o reacție alergică cutanată.
Cauzează iritarea pielii.
Poate fi fatală dacă este înghițită și intră în căile respiratorii.
Foarte toxic pentru organismele acvatice cu efecte pe termen lung.
A se ține departe de căldură / scântei / flacără deschisă / suprafețe fierbinți.
Nu fumați.
ÎN CAZUL ÎNGHIȚIRII: Apelați la un CENTRU DE INFORMARE TOXICOLOGICĂ sau la un medic.
Nu provocați vărsături.
A nu se lăsa la îndemâna copiilor.
Păstrați recipientul într-un loc bine ventilat.
Compozitie:
- ulei esential lemn de cidru,
- ulei esential lămâi,
- ulei esential eucalipt,
- ulei esential ienupăr
- ulei esential lemongras.
Ulei esențial natural 100% pur, obtinut din Agricultură Ecologică. certificată și controlată. BIO - ECOLOGIC conform standardului Non-Alimentar al ABG (Austria Bio Garantie)
Rolul componentelor:
Cedrul este un arbore din familia Pinaceae, înalt, sempervirescent, cu coroana majestuoasă, caracteristică, cunoscut în Vestul Europei atât ca arbore peisagistic valoros cât şi ca simbol al degradării mediului. Este strâns înrudit cu Cedrus atlantica din Munţii Atlas din Maroc, cu C. deodara, endemic în vestul Munţilor Himalaya şi cu C. brevifolia, endemic în Cipru. Cedrul de Liban a supravieţuit sub forma unor populaţii reziduale şi fragmentate în Turcia, Siria şi Liban. Ca rezultate al supra-exploatării timp de secole, arborele acoperă astăzi doar 5% din arealul străvechi estimat în Liban.
A fost cunoscut şi exploatat de secole atât pentru lemnul său de înaltă calitate cât şi pentru răşină şi uleiul volatil. Calităţile deosebite şi culoarea plăcută ale lemnului de cedru, aroma sa rafinată, rezistenţa la umiditate şi insecte, au dus la aprecierea sa în rândul fenicienilor, egiptenilor, a grecilor şi multor altora, şi astfel la utilizarea sa extensivă.
Emblema naţională a Libanului, cedrul a fost folosit pentru construcţia faimosului templu a lui Solomon în Ierusalim, precum şi pentru construirea corăbiilor şi templelor faraonilor egipteni. Fenicienii îşi construiau corăbiile flotei militare, precum şi acoperişul templelor, al locuinţelor şi pragurile uşilor din lemn de cedru. Acesta era de asemenea folosit pentru confecţionarea pieselor de mobilier din templele asiriene şi babiloniene. Faraonii egipteni ardeau cedrul cu ofrandele oferite în cadrul ceremoniilor lor religioase. Răşina cedrului de Liban a fost folosită în procesul de mumificare de către egiptenii antici. Preoţii evrei, conform Talmudului, ardeau lemnul de cedru pe muntele maslinilor anunţând venirea unui nou an.
Arabii păstrează o veneraţie tradiţională pentru acest arbore, atribuindu-i o putere care îi permite să trăiască veşnic, şi o „inteligenţă” care îl face să manifeste semne de înţelepciune şi previziune, şi se spune că aceşti arbori înţeleg schimbările anotimpurilor pentru că îşi agită ramurile lor mari, îndreptându-le către cer sau către pământ atunci când zăpada cade, sau se topeşte. Se spune că nici nu începe zăpada să cadă, că cedrii îşi ridică ramurile pe nesimţite, adunându-şi vârfurile ramurilor în sus, formând astfel o piramidă sau o umbrelă. Noua formă luată îi ajută să susţină o masă imensă de zăpadă pentru o perioadă lungă de timp.
Cedrus libani are o largă tradiţie în medicina libaneză pentru tratamentul diferitelor boli infecţioase. Cedrul de Liban conţine un ulei volatil bogat în borneol, şi cel mai mult a fost utilizat în afecţiunile catarale ale tractului respirator, ca antiseptic, astringent, diuretic, şi de asemenea ca remediu în afecţiuni hepatice, dureri de cap şi tumori. Recent s-au descris remedii anti-ulcerogenice, o activitate antimicrobiană şi anti – Helicobacter pylori a frunzelor şi conurilor de cedru. Rezultatele unor studii au relevat faptul că răşinile din lemnul de cedru prezintă o eficienţă înaltă împotriva microorganismelor testate, prevenind înmulţirea acestora. Studiile au raportat faptul că seminţele de Cedrus libani sunt potenţiale suplimente alimentare sau remedii vegetale, sau puncte de pornire în dezvoltarea unor tratamente pentru leucemia mielogenă cronică.
Lămâiul este un arbust care se întâlneşte la noi în ţară ca plantă de cultură. Ramurile de lămâi au ţepi, frunze ascuţite la vârf, lucioase, de culoare verde închis.
Frunzele emana miros plăcut când sunt rupte. Florile sunt albe, iar fructul este rotund şi are coaja de culoare galbenă.
lanta conţine, proteine, apă, ulei volatil, flavonoide, adelhide, acid malic, citrat de potasiu, citrat de calciu, vitamina pp, A, D, E, vitamine din grupul, B acid citric, fructoză .
Lămâia are acţiune antiseptică, antioxidantă, astringentă, cicatrizantă, calmantă, diuretică, depurativă, vermifugă, antireumatică, bactericidă, carminativă, febrifugă, tonică şi antiinflamatoare.
Sub formă de infuzie, decoct, suc de lămâie sau ca atare este recomandată în caz de hipertensiune arterială, paraziţi intestinali, stări febrile, inflamaţii, boli gastrointestinale, stări de greaţă, boli hepatice, boli ale aparatului respirator, cefalee, convalescenţă, litiază urinară, litiaza biliară, boli reumatice, gută, epitaxis, icter, obezitate.
Este indicată şi în curele de slăbire, deoarece contribuie la arderea grăsimilor.
Sub formă de gargară, spălături şi băi locale, lămâia este benefică în cazul aftelor bucale, blefarite, glosite, herpes, negi, veruci, pistrui, întepături de insecte, plăgi, seboree sau stomatită.
În cantităţi mari, sucul de lămâie poate cauza greaţă, diaree, crampe abdominale şi leziuni ale mucoasei gastrice, de aceea este contraindicat în cazul în care aveţi ulcer sau gastrită.
Dacă beţi multă apă cu lămâie şi aveţi probleme cu stomacul, în timp s-ar putea să simţiţi arsuri sau să deveniţi predispus spre apariţia refluxului gastric.
Consumul de lămâi este contraindicat persoanelor care suferă de afecţiuni renale, biliare sau digestive.
Sucul de lămâie albeşte dinţii - se pune un amestec în părţi egale de suc de lămâie şi apa cu care se clătesc dinţii.
Lămâia se foloseşte în diverse măşti atât singură cât şi în combinaţie în diverse amestecuri (cu miere, suc de fructe, de legume, ou, plante etc. ), având efect dezinfectant, regenerant, contra ridurilor.
În cazul tenurilor grase se aplică suc de lămâie de două sau trei ori pe zi ,se lasă să se usuce timp de 15-20 min, după care se curăţă cu apă călduţă. Astfel, se reglează secreţia de sebum şi are loc vitaminizarea pielii .
Pentru îndepărtarea punctelor negre de pe faţă se masează faţa seara şi nu se clăteşte până dimineaţa iar efectul este miraculos şi punctele negre dispar ca prin minune.
Pentru îndepărtarea mătreţii se masează părul cu suc de lămâie, se lasă de seara până dimineaţa apoi se clăteşte iar părul devine strălucitor şi sănătos.
Eucaliptul este un arbore foarte înalt (ajunge până la 140 m înălţime), originar din Tasmania. Frunzele sunt persistente, simple, cele tinere sesile, ovate, subţiri, iar cele mature alterne, peţiolate, falciforme. Mezofilul frunzelor conţine buzunare secretoare de ulei esenţial. Ca produs vegetal se utilizează frunzele mature recoltate tot timpul anului sau în perioada aprilie-septembrie.
Denumirea de Eucalyptus înseamnă „bine acoperit”, referindu-se la capacul mic ce acoperă mugurele înainte de înflorire.
Se spune despre eucalipt că este cel mai util arbore din lume. Aborigenii din continentul Australian îl priveau ca pe o plantă medicinală ce vindecă tot.
Genul Eucalyptus cuprinde cca. 300 de specii cu 700 de varietăţi, fiind utilizate pentru orice de la fabricarea hârtiei, mulci, combustibil, ca lemn de esenţă tare, pentru asigurarea umbrei, şi ca protector în calea vânturilor până la ajutor în lupta împotriva malariei. Sistemul său radicular extins absoarbe o cantitate mare de apă, motiv pentru care a fost cultivat în zonele infestate de malarie pentru drenarea terenurilor şi purificarea aerului.
Botanistul şi exploratorul german, baronul Ferdinand Von Muller, a sugerat că aroma arborelui se poate dovedi antiseptică. În 1855 guvernul francez a trimis seminţe de eucalipt în Algeria pentru realizarea de culturi, urmare a acestui fapt fiind transformarea unor zone contaminate în zone uscate, sănătoase.
Uleiul de eucalipt a fost obţinut prima dată, prin distilare, în 1788, cu un necesar de peste 20 de kilograme material vegetal pentru 500 g ulei volatil, doi medici ai vremii, White şi Cossiden utilizând acest ulei esenţial pentru tratarea problemelor pulmonare. Prima lucrare despre efectele antiseptice şi antibacteriene ale uleiului esenţial au fost publicate în Germania de către medicii Cole şi Homeyer, aceştia clasificându-l ca sudorific, stimulent anticataral şi astringent. Extras din Eucalyptus peperita, uleiul esenţial original introdus în Europa, a fost denumit „Sydney peppermint” şi a devenit rapid foarte popular.
Remediile populare tradiţionale utilizau frunzele şi uleiul pentru bolile respiratorii, afecţiunilor febrile, şi, de asemenea, pentru probleme ale pielii precum arsuri, ulceraţii şi răni.
În primul război mondial a fost o cerere imensă de ulei esenţial de eucalipt, acesta fiind utilizat pentru a controla epidemiile de meningită şi gripă din 1919.
Frunzele şi uleiul de eucalipt sunt demult parte din Farmacopeele şi publicaţiile de profil din Europa – deja din 1873, Köhler a descris utilizarea sa în sudul Europei în febră, dureri nevralgice, astm, tuberculoză şi ca antiseptic. În 1938 Madaus descrie utilizarea frunzelor şi a uleiului esenţial – „uleiul stimulează secreţia salivei şi a sucurilor gastrice. Îmbunătăţeşte apetitul. Administrarea orală a siropului era prescrisă în cazul tusei convulsive iar frunzele erau utilizate extern ca agent antiseptic. Adiţional, era utilizat în inhalaţii pentru tratamentul catarului şi a afecţiunilor inflamatorii ale tractului respirator şi în cazul astmului. Este util de asemenea ca remediu pentru febră, catarul tractului urinar, gripă, reumatism, nevralgie, malarie, diaree febrilă, sângerări gincivale şi ca antihelmintic.”
În prezent, arhi-cunoscut tratament natural util în afecţiunile respiratorii, regăsim eucaliptul în produsele naturiste sub formă de ceaiuri, siropuri de tuse, soluţii inhalante, creme, unguente, bomboane medicinale.
Ienupărul este un arbust cu frunzele în formă de ace şi fructe globulare de culoare albastru închis ce creşte în toate zonele montane din Europa, America de Nord şi Asia de Sud-est (în Himalaya). În spitalele franceze, crenguţe de rozmarin şi ienupăr au fost arse până la începutul secolului XX pentru a purifica aerul. Însuşirea ienupărului de a înviora un spirit obosit este sugerată şi în Biblie, unde se spune că Sfântul Ilie, epuizat fiind s-a culcat sub un ienupăr (Împăraţi 19:4 şi 5).
Studiile arată că fructele de ienupăr inhibă sinteza PG (prostaglandine), fapt care indică utilizarea acestuia pentru dureri artritice. Ienupărul este utilizat frecvent în tratamentul reumatismului, artritei, gutei şi a altor stări artritice asociate cu acumularea acidului uric. În aceste cazuri el contribuie la excreţia acidului uric pe cale renală. În mod evident extractele de ienupăr inhibă factorul activator trombocitar, care împiedică coagularea sângelui. De asemenea extractele din fructele de ienupăr au acţiune antioxidantă.
Cercetările pe animale indică pentru fructele de ienupăr, reducerea glucozei din sânge în diabetul provocat experimental, acest fapt nu s-a testat pe om. Ienupărul şi uleiul volatil se bucură de o îndelungată şi însemnată reputaţie de diuretic în medicina populară, fiind folosit în tratamentul unor tulburări renale şi vezicale.
În aplicări externe, uleiul esenţial diluat se infiltrează în piele, ajutând la calmarea durerilor musculare şi nevralgie. O inhalaţie de vapori, cu ulei volatil de ienupăr, poate fi utilizată în tratamentul bronşitelor şi infecţiilor pulmonare.
Lemongrass este o plantă versatilă, dezvoltându-se uşor şi în grădină. Prezintă un rizom scurt, creşte în tufe dense care pot atinge 1,8 m înălţime şi 1,2 m grosime. Denumirea generică Cymbopogon derivă din cuvintele greceşti kymbe (barcă) şi pogon (barbă), referindu-se la bracteele în formă de barcă şi la inflorescenţele cu multe spiculeţe aristate. Caracteristica specifică a acestei specii este aceea că aroma frunzei sale este asemănătoare cu a lămâii.
Încă rămâne o problemă deschisă dacă lemongrass-ul a fost cunoscut din antichitate, având în vedere că multe plante aromatice din textele antice nu au fost încă identificate. Un posibil canditat este planta biblică qaneh [קָנֶה] care pare a indica o plantă cu formă de iarbă, ce creşte adesea în tufe. Primul botanist care a consemnat aroma caracteristică de lămâie a plantei a fost De Candolle, în 1813, care specifica faptul că sub denumirea de Andropogon citratum era frecvent întâlnită în grădinile botanice o plantă ierboasă caracterizată de aroma de lămâie a frunzelor sfărâmate, şi faptul că necesita o atmosferă caldă în sere. Mai târziu, în 1839, un eminent profesor de botanică, Th. Fr. L. Nees von Esenbeck, a subliniat caracterele sale botanice, delimitând-o de o altă specie a genului A. schoenanthus, cu caracteristici asemănătoare.
Lemongrass-ul este în mod obişnuit întrebuinţat sub formă de ceai, supe sau în condimente, fiind de asemenea indicată pentru preparate din peşte şi fructe de mare. Are o istorie de utilizare îndelungată cu o aplicabilitate extensivă în medicina tradiţională ayurvedică într-un număr mare de ţări. Întrebuinţarea sa terapeutică largă se bazează pe o serie complexă de proprietăţi: antibacteriene, antifungice, antiprotozoa, anticarcinogenice, antiinflamatoare, cardioprotective, antitusive, antiseptice, şi antireumatice. Mai nou au fost evidenţiate, prin studii ştiinţifice efecte cu potenţial benefic în tratamentul diabetului, a dislipidemiilor, disconfortului gastro-intestinal, în anxietate, febră şi pneumonie, evidenţiindu-se şi un efect antioxidant şi anticoagulant.
În Argentina decoctul din frunzele de lemongras alături de cele de maté este utilizat pentru iritaţii ale gâtului, în Brazilia ceaiul din frunze este un popular antiinflamator, antispasmodic, analgezic, antipiretic, diuretic şi sedativ, în Cuba este folosit ca hipotensiv, în stări catarale şi reumatism, în Egipt ca antispasmodic renal şi diuretic. Uleiul esenţial a arătat în aromaterapie un efect liniştitor asupra sistemului nervos.
Lemongrass-ul este folosit astăzi şi în băuturile răcoritoare şi ca aromatizant şi conservant în patiserie şi alte produse ale artei culinare.
În cosmetică uleiul esenţial din lemongrass, datorită aromei sale, este folosit la fabricarea parfumurilor, săpunurilor, detergenţilor şi cremelor. În trecut, uleiul de lemongrass indian era adus din Malabar, Cochin, India şi Peninsula Malay şi a fost oficial descris în British Pharmacopoeia 1914. Aldehida principală din uleiul esenţial este citralul care reprezintă o proporţie de 70-85%; pe lângă acesta, ueliul, în funcţie şi de originea geografică, conţine terpene, alcooli, ketone, esteri şi în special aldehide, în special linalool, geraniol, nerol şi metil peptonă, dar în cantităţi mai mici. Planta mai conţine fitoconstituenţi precum flavonoidele şi compuşii fenolici.
- Stoc
- In Stoc Furnizor Rapid - Livrare in 2-4 zile lucratoare
- Cantitate
- 10 ml
- Forma de prezentare
- Flacon
Nicio recenzie
Tap to zoom
