Sirop Plantusin pentru Copii 250ml Fares

În perioada disconfortului respirator, vă sfătuim să evitaţi consumul de alimente care produc mucus cum sunt produsele lactate, dulciurile cu zahăr alb, făina albă (produsele de panificaţie, patiserie, biscuiţi, paste făinoase), grăsimile şi prăjelile.
Alimentaţia trebuie să fie adaptată în funcţie de pofta de mâncare, care în asemenea situaţii este mai scăzută.
Este foarte bine să consumaţi alimente hrănitoare şi uşor de digerat: fructe, legume, zarzavaturi, fie sub formă crudă, de suc, sau coapte, fierte precum şi supe calde.
De asemenea, beţi multe lichide (ceaiuri, supe, sucuri proaspăt stoarse din fructe sau compoturi îndulcite cu miere); astfel evitaţi deshidratarea, susţineţi fluidificarea secreţiilor bronşice şi îmbunătăţiţi digestia.

Pinul face parte din familia pinaceae şi este specific bazinului mediteranean (pinul maritim) şi zonelor montane calcaroase (pinul pitic şi pinul silvestru). Este întâlnit până la altitudinea de 1500 – 2100m.
Pinul creşte spontan la munte dar poate fi cultivat şi la câmpie cu climă rece.
Mugurii sunt bogaţi în uleiuri eterice şi subastanţe cu acţiune antiseptică, antiinflamatoare, emolientă şi expectorantă. Recoltarea mugurilor şi acelor se face în lunile februarie şi martie, atunci şi conţinul in vitamina C este optim. Frunzele şi mugurii tineri se folosesc în stare proaspătă. Infuzia din muguri şi din frunze este foarte bună împotriva durerilor articulare din afecţiunile reumatismale.
Mugurii adăugaţi în apă clocotită parfumează şi purifică aerul şi ambientul datorită bogăţiei de uleiuri esenţiale pe care le conţin.
Folosirea uleiului esenţial de Pin trebuie  făcută cu moderaţie pentru că, în cazul afecţiunilor respiratorii spastice poate agrava starea.
De asemenea este recomandată moderaţia şi în cazul afecţiunilor renale.
Decoctul de frunze are efect uşor diuretic şi de eliminare a acidului uric, fiind benefic în gută.
Infuzia din ace de pin adăugată în apa de baie are efect relaxant şi reconfortant, în special în stări de oboseală fizică.
Seminţele de pin sunt foarte apreciate în bucătăria mediteraneană.

Nalba mare este o plantă ierboasă, perenă, ce creşte până la 1,5-2 m, cu peri catifelaţi pe toate părţile aeriene, cu tulpina cilindrică, frunze lung peţiolate, palmat lobate cu 3-5 lobi, verzi-albicioase, catifelate; florile, cu corola cu 5 petale alb-roz şi cu stamine numeroase violete cu antere roşii, sunt dispuse rar, în raceme, la vârful tulpinii; fructul este o capsulă turtită ce se desface în 13-20 mericarpii cu câte o sămânţă reniformă turtită lateral. Se recoltează rădăcinile plantei în perioadele martie-aprilie sau octombrie-noiembrie; se pot recolta şi frunzele, înainte de înflorire, în iunie, iar florile pe toată perioada înfloririi.
Denumirea botanică provine dintr-un cuvânt grecesc, altho, însemnând „ a vindeca”. Înainte de a fi medicament, nalba mare a fost folosită ca aliment. În timpul perioadelor de foamete, mai ales în Evul Mediu când culturile erau distruse, oamenii fierbeau rădăcina de nalbă şi o prăjeau cu ceapă în unt. Romanii o considerau o delicatesă ca aliment, iar chinezii o utilizau de asemenea în bucătărie. Terminaţiile tinere ale plantei sunt consumate şi acum în unele regiuni din Franţa ca tonic de primăvară. Francezii, acum câteva secole caramelizau înainte de consum rădăcina de nalbă (pate de nalbă); aceştia decorticau rădăcina până la pulpa albă, o fierbeau până devenea moale şi elibera dulceaţa, apoi adăugau zahăr. Unele ghiduri de supravieţuire sugerează că e bine de avut planta în rucsac pentru drumeţii prin sălbăticie.
Istoricul nalbei ca plantă medicinală datează din timpul lui Theophrastus (372-286 ÎC) care a menţionat că rădăcina de nalbă era consumată în vin dulce pentru tuse. Hippocrate prescria un decoct din rădăcini pentru tratarea contuziilor şi a sângerărilor din răni. Medicul grec Dioscorides recomanda compresele din rădăcină pentru muşcăturile insectelor şi prescria un decoct pentru dureri de dinţi şi vomă, şi ca antidot în cazul otrăvirilor. În secolul IX, împăratul Carol cel Mare a ordonat cultivarea nalbei în mănăstirile sale. În secolul X medicii arabi foloseau compresele din frunze de nalbă ca remediu în inflamaţii iar vindecătorii populari timpurii din Europa foloseau rădăcina nalbei atât intern cât şi extern pentru acţiunea sa calmantă în tratamentul durerilor de dinţi, iritaţiilor gâtului, problemelor digestive, şi iritaţiilor tractului urinar. Cei care, în timpul inchiziţiei, urmau să fie supuşi torturii prin fier înroşit, se ungeau cu un amestec din sevă de nalbă, albuş de ou şi seminţe de pătlagină – acest amestec forma un înveliş protector pentru piele reducând efectele arsurii şi altfel dovedind nevinovăţia lor. Culpeper o recomanda de asemenea, iar începând de la mijlocul secolul XIX a fost inclusă în Farmacopeea Statelor Unite. În Europa apare în majoritatea farmacopeelor şi publicaţiilor importante de profil, încă din 1926.
Apare în Farmacopeea Română din 1862. Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut constata pentru rădăcină şi frunze, administrate ca extracte reci, o acţiune calmantă şi anticatarală, utilă în bolile de stomac şi în enterite, contra tusei şi contra leucoreei, pentru uzul intern fiind preferată mai ales rădăcina, iar frunzele pentru uzul extern. Acestea se foloseau în catarurile pulmonare şi bronhiale, în aprinderile vezicale şi renale, atonie vezicală, clisme pentru enterite, în metrite şi vaginite, gargare pentru stomatite.
Medicina populară românească mai întrebuinţează frunzele şi florile de nalbă sub formă de ceai ca expectorant şi calmant al tusei sau aplică fiertura de rădăcină şi frunze pe ulcerele dureroase. Astăzi ştim că rădăcina de nalbă mare conţine în principal mucilagii, iar pe lângă acestea pectine, amidon, mono- şi di- zaharide, flavonoide, acizi fenolici, cumarine, şi manifestă efect demulcent, emollient, diuretic, anti-inflammator şi expectorant.