Pedicuta Ceai 50g AdNatura

Ceai Pedicuta 50g AdNatura

Are actiune diuretica, antilitiazica, antialcoolica, antitabagica, antireumatica.

Beneficii:
-Intern: in mod traditional in tratamentul reumatismului, in artrita, in boli ale rinichilor si cailor urinare, hepatite, tumori ale tesutului conjunctiv al ficatului, sciatica, combaterea alcoolismului si a dependentei de tutun.
-Extern: dureri sau spasme musculare, discopatie lombara, carcei, reumatism  (100-300 gr. de planta se introduc intr-un saculet de panza si se aplica pe zona dureroasa).
-Acţiune - Diuretica, antilitiazica, antialcoolica, antitabagica, antireumatica.

Compoziţie

Tulpini si frunze de pedicuta - Lycopodium clavatum L.

Administrare
Intern: infuzie-peste o lingurita cu plantă se toarna 250 ml apă clocotita. Vasul se acopera si se lasa in repaos 10-15 minute, dupa care se strecoara. Se beau 2 cani cu ceai pe zi pe stomacul gol.

Contraindicaţii
Depasirea dozelor cu pedicuta pot conduce la intoxicatii, uneori grave, deoarece planta devine toxica! Pedicuta este  incompatibla cu afectiunile insotite de diaree.

Acest produs este un supliment alimentar.
Suplimentele alimentare nu inlocuiesc o dieta variata si echilibrata si un mod de viata sanatos.
A nu se lãsa la îndemâna si la vederea copiilor mici.
A nu se depăşi doza recomandată pentru consumul zilnic.

Rolul componentelor:
Plantă erbacee mică, din familia Lycopodiaceae, pedicuţa creşte până la 30-60 cm, cu tulpina târâtoare în partea bazală, adesea erectă spre vârf, cu ramurile numeroase, erecte, şi scurte. Planta creşte în Europa Centrală şi de Nord, prin păduri cel mai adesea de conifere, şi printre buruienile păşunilor umede din regiunea montană şi subalpină. De la plantă se recoltează sporii, tăind înainte de maturitate ramurile fructificate şi scuturându-le puternic, recoltarea făcându-se doar de la această specie. Se mai foloseşte şi planta întreagă, pentru infuzie.
Pedicuţa este o specie foarte veche, amintind de unele din cele mai vechi plante care au vegetat pe pământ. Vechii medici foloseau planta pentru stimularea apetitului şi pentru a susţine urinarea şi excreţia altor fluide ale corpului. Lycopodium a fost folosită de asemenea în tratamentul flatulenţei, reumatismului, gutei şi a afecţiunilor pulmonare.
În secolul XVII polenul era folosit ca un remediu pentru diaree, dizenterie şi reumatism. Extern, polenul era un remediu pentru răni şi afecţiuni ale pielii precum eczemele. Planta întreagă era întrebuinţată pentru tratarea afecţiunilor renale. Mult timp a fost folosită ca pulbere, în scopuri protectoare, pentru erisipel, intertrigo, herpes, ulcere sau eczeme. Farmaciştii foloseau pulberea din spori la prepararea pilulelor, pentru a împiedica aderarea acestora una la alta în interiorul recipientelor, iar pirotehniştii o utilizau în fabricarea artificiilor. La sfârşitul secolului XIX a devenit un remediu important în şcoli la sugestia homeopaţilor, care o utilizau în mod extensiv. O tinctură preparată din planta proaspătă fără spori, şi tinctură din spori era recomandată pentru sensibilitate crescută a organelor sau la nivelul pielii.
Lycopodium era considerat un sedativ gastric eficient, fiind valoros în dispepsie, în special asociată cu constipaţie şi palpitaţii cardiace. Era considerat un remediu util în gastrite catarale, de asemenea în febre cu periodicitate, în afecţiuni urinare – retenţie spasmodică de urină la copii, cistite catarale la adulţi cu depozit de mucus, cu micturiţie dureroasă şi frecventă, diateză litică acidă, catar vezical, apoi în gonoree, reumatism, şi în cazul durerilor de cap.
În medicina românească din secolul trecut, planta se întrebuinţa sub formă de ceai contra reumatismului şi a bolilor de vezică biliară, în tulburările funcţionale ale ficatului, rinichilor, sistemului ganglionar limfatic, în tulburările funcţionale glandulare, ale pancreasului, sau ale sistemului nervos.