Noni de Tahiti Bio 1000 ml Longevita

Arbore sempervirescent din familia Rubiaceae, înalt de până la 12 m, cu coroană cu ramificaţie simpodială; ramurile poartă frunze de culoare verde închis, ovale, lucioase; florile mici, albe-crem, aromate, grupate în raceme; fructul cărnos, de consistenţă geloasă când e copt, cu gust amar caracteristic, la coacere cu un miros foarte caracteristic; seminţele sunt flotante, putând pluti timp de luni de zile în ocean, fapt care a şi dus la răspândirea plantei în zona Pacificului de Sud.
Denumirea generică derivă din cuvintele latineşti Morus, care subliniază asemănarea morfologică dintre fructul de noni şi fructele de dud (Morus alba/ nigra) şi indicus, adică din India. Denumirea specifică citrifolia se referă la asemănarea dintre frunzele de noni şi cele ale speciilor de Citrus.
Noni este o plantă tropicală, indigenă în arealele din zonele Australiei, Malaeziei şi Polineziei. Este considerată nativă în Sud-Estul Asiei chiar dacă acum vegetează din India până în regiunile din Estul Polineziei. Comună în pădurile Malaeziei şi Polineziei, şi în regiunile joase din Insulele Filipine, noni a fost cultivată în comunităţile Pacificului de Sud încă de sute de ani.
Morinda citrifolia are un istoric îndelungat de utilizare medicinală în zonele de origine. Se consideră că este planta cea mai larg şi comun utilizată anterior perioadei europene. Acum câteva secole planta a fost introdusă în Insulele Hawaii unde a fost denumită „noni” iar fructele şi rădăcinile preţuite ca agenţi medicinali. Printre toate varietăţile polineziene din secolele XIX şi XX, noni hawaian a avut cele mai largi aplicaţii medicinale. Medicii din Samoa şi Hawaii foloseau noni pentru afecţiuni intestinale (în special diareea copiilor, constipaţie sau paraziţi intestinali), indigestii, inflamaţii ale pielii, infecţii, iritaţii gingivale, febră, contuzii şi entorse. Hawaienii preparau de obicei băuturi tonice destinate tratamentului diabetului, intoxicaţiilor şi arsurilor. Abilitatea remarcabilă a plantei de evacuare a tractului intestinal şi de întreţinere a sănătăţii colonului era bine cunoscută printre hawaienii bătrâni şi nativii şi vindecătorii Tahitieni.
Fructele de noni au fost întrebuinţate, de asemenea, de sute de ani ca sursă de nutrienţi. Locuitorii din Fiji, Samoa şi Raratonga le foloseau atât crude cât şi sub formă preparată. Tradiţional, fructele erau alese cu grijă înainte de coacere şi puse la soare; după ce se coceau în acestf el, erau zdrobite iar sucul extras printr-o pânză. Frunzele de noni constituiau de asemenea un fel de aliment folosit ca suport pentru prepararea peştelui. În Malaezia, frunzele erau încălzite şi plasate pe abdomen pentru tratarea hemoragiilor, a splinei inflamate, şi a bolilor de ficat. Scoarţa este un puternic astringent şi este tradiţional folosită în tratamentul malariei. Extractul din rădăcină este întrebuinţat în hipertensiune în timp ce sucul din flori este folosit pentru calmarea iritaţiilor ochilor. Sucul din fructe are acum mare cerere ca remediu alternativ în diferite afecţiuni precum artrita, diabetul, hipertensiunea, durerile şi crampele musculare, disconfortul menstrual, durerile de cap, afecţiunile cardiace, ulcerele gastrice, depresia, senilitatea, indigestia, ateroscleroza, problemele circulatorii şi chiar cancerul.
Morinda citrifolia este privită ca un remediu antiemetic sigur în asistenţa medicală primară în Tailanda. Decoctul sau infuzia din fructele mature, necoapte, prăjite de noni sunt recomandate pentru a reduce simptomele de greaţă şi vomă.
Printre afecţiunile în care noni are îndelungă utilizare se numără şi cele ale sistemului nervos central. Investigaţii actuale au evaluat şi demonstrat la animale efectele antipsihotice ale fructelor de noni, relevând un efect antidopaminergic al acestora, şi sugerând astfel potenţiala lor utilitate în tratamentul afecţiunilor psihiatrice.